Știu că sună paradoxal. De fapt e paradoxal. Suntem ființe logice, așa că ne așteptăm ca cei buni să facă bine, cei răi să facă rău. Dar titlul nu spune totuși întregul adevăr. Dacă ar fi să reformulăm, am putea spune așa: „Când oamenii răi fac lucruri bune DAR ASTA NU-I SCHIMBĂ!” Începe să fie mai clar, nu-i așa?! E vorba de acei indivizi care aleg fuga de Dumnezeu, căutarea plăcerii și desconsiderarea semenilor. Oameni fără o grilă morală, fără nicio năzuință spirituală și fără cea mai mică intenție întru mai bine.

    Din această categorie remarcăm pe judecătorul nedrept din pilda cu același nume (Luca 18.2-8). Mântuitorul îl descrie scurt și direct: „de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina”. Verticala și orizontala erau pulverizate, am putea spune. Poate nu era nepărat ateu – în sensul că avea idee de existența lui Dumnezeu – ci era doar lipsit de reverență față de El. Poate nu era neapărat intrigant, dar își urmărea scopurile indiferent câtă suferință provoca în jurul lui. Cu alte cuvinte, un om rău din cale afară și care nici măcar nu se sinchisește de asta. Te poți întreba pe bună dreptate: Ce șansă are o văduvă când vine la el după dreptate? Omenește, niciuna! Și totuși, nefericita și neajutorata femeie stăruie cum nu s-a mai văzut. Vine iar și iar, supărător, cu doleanța ei înaintea acestui insuportabil. Știe că are dreptate și o revendică. Nu vrea să-l schimbe pe judecător (nici n-ar putea!), ci doar să-i fie recunoscută dreptatea, să-i fie soluționat litigiul. Ei bine, în cele din urmă, judecătorul se îndură și-i face dreptate. Dar să nu vă imaginați că, între timp, s-a îmbunat. O, nu! Judecătorul nu s-a pocăit, ci doar s-a săturat. Nu e atins de situația văduvei, ci necăjit din cauza stăruințelor. Cedează nu în fața dreptății, a suferinței și a demnității unei femei, ci în fața unui disconfort propriu. El face un bine ca să scape, să fie din nou liniștit. Dar totuși… face un bine!

    Ce tablou trist! Să fii rău, dar totuși să faci un bine. După ce în sfârșit îți iese, să realizezi totuși că tu ai rămas la fel. A fost un bine conjunctural, făcut mai mult dintr-un egoism subtil. Dacă scăparea însemna să faci binele acela, l-ai făcut. A fost mai degrabă un soi de răzbunare față de ceea ce ți se întâmpla în ultima vreme. Lamentabil de-a dreptul!

    Dumnezeu își dorește mai mult de la noi. Își dorește o credință vie și un caracter deasupra oricărui reproș. El vrea ca binele ce-l facem să facă parte din noi, înflorind din solul fecund al nașterii din nou. Transformați prin harul Său, noi trebuie să înfăptuim binele ca o consecință naturală a poziției noastre în Hristos. Nu ne mântuim prin fapte, ci doar ne dovedim mântuirea. Judecătorul nedrept rămâne pentru noi un semnal de alarmă pe de parte și o bună antiteză a lui Dumnezeu, pe de altă parte. Să fim atenți la propriul caracter, dar și încrezători într-un Dumnezeu bun și drept.