Născut în Elveţia în 1729 şi educat în această ţară, Monsieur de la Fléchère – acesta era numele său original – a arătat zel pentru lucrarea lui Dumnezeu încă din tinereţe. A fost unul din tinerii care nu s-au temut să fie consideraţi religioşi.



După ce a sosit în Anglia în 1750, a luat imediat legătura cu cei care gândeau la fel. În curând, în St. Albans – printr-o ocazie favorabilă – a întâlnit o doamnă născută din nou care l-a încurajat atât de mult să caute o experienţă de durată cu Cristos, încât el a considerat foarte importantă aderarea sa la neînţeleşii metodişti. Fără îndoială că principiile dogmatice ale creştinilor din patria lui i-au influenţat opiniile despre viaţă şi moarte. Cu toate acestea, tovărăşia celor doi fraţi Wesley şi a lui George Whitefield a furnizat baza pentru dorinţa pe care o avusese întotdeauna, aceea de a-L cunoaşte mai mult şi mai adânc pe Mântuitorul.

Imediat după hirotonirea sa în martie 1757, acest tânăr plăcut – care nu împlinise încă treizeci de ani – s-a oferit să-l însoţească pe John Wesley în călătoriile lui. Acest lucru a fost un răspuns direct la rugăciune, şi l-a ajutat să-şi câştige un loc în inimile celor doi fraţi Wesley; energia, farmecul, sinceritatea şi gândirea sa limpede au fost o sursă de încurajare în timpul celor trei ani care au urmat.



Apoi, considerând că sosise timpul să ocupe un loc stabil de preot, şi-a ales mica localitate Madeley drept cămin. Aceasta era singura biserică deschisă pentru el şi, în acelaşi timp, parohia care avea cele mai mari pretenţii de la vicarul ei, deşi oferea cea mai mică recompensă financiară. Timp de douăzeci şi cinci de ani, din 1760, Fletcher a lucrat aici: urât, iubit, blestemat, adorat, persecutat şi neînţeles, a împărtăşit soarta oamenilor de jos cu remarcabilă răbdare. Deşi în zilele acelea existau şi biserici mari, cu membri numeroşi, care ofereau salarii bune, el a căutat o comunitate care să aibă nevoie de el. Iubirea pentru lucrurile materiale, atât de întâlnită în secolul XX, nu îi era necunoscută acestui preot atât de educat, dar chemarea de a renunţa la sine însuşi în fiecare zi era mai puternică. O asemenea hotărâre într-o congregaţie abandonată (fiindcă aceasta este descrierea corectă a situaţiei din Madeley în momentul în care a intrat el în scenă) poate avea doar două rezultate: eşecul total, sau victoria deplină; Dumnezeu a îngăduit ca, în colţul acesta jalnic din via Sa, lucrarea să fie înviorată.



În primul an de lucrare, noul vicar necăsătorit a trăit într-o singurătate cruntă şi a avut foarte puţini participanţi la serviciile divine. Totuşi, fiindcă credea că Domnul îi cerea să fie credincios, chiar dacă parohia s-ar fi redus la un singur enoriaş, el a mers înainte. A trecut prin zile de descurajare; săptămâni întregi, s-a luptat cu întrebarea: „Oare fac voia lui Dumnezeu?” Ştiind că era absurd să se lase pradă îndoielii care îl copleşea, îşi continua strădaniile în fiecare zi. În cele din urmă, după luni întregi de rugăciuni fierbinţi, primind din când în când câte o neînsemnată binecuvântare, a văzut că acela era locul în care îl chemase Dumnezeu, chiar dacă nu primise încă un răspuns vizibil.



Madeley era plin de oameni cârtitori şi ignoranţi; Fletcher văzuse prea bine acest lucru încă de la prima sa vizită, înainte de a accepta parohia. Orice alt preot, lipsit de principiile înalte ale acestui entuziast, s-ar fi gândit bine înainte de a menţiona asemenea probleme de la amvon. John Fletcher nu a încetat să predice împotriva plăcerilor zilnice ale enoriaşilor săi: beţia, chefurile, încăierările şi imoralitatea generală! De aceea, nu este surprinzător că a întâmpinat multe atacuri de toate felurile. Totuşi, această abordare nu a fost greşită; dovadă stă faptul că, după doi ani, localitatea Madeley se schimbase foarte mult. Orăşelul de ţară a cărui locuitori nu ştiau ce înseamnă decenţa, unde se râdea de orice formă de religie, a devenit un loc sfânt; biserica era plină în fiecare duminică, atât dimineaţa, cât şi seara. Putem să presupunem că predicarea lui nu s-a limitat la acuzaţii, şi că lucrarea Cuvântului a fost însoţită de multă rugăciune. Ca şi Richard Baxter din Kidderminster, ca şi alţii asemenea lui, John Fletcher a găsit secretul lucrării pastorale.



Reţeta succesului său pare să fi fost rugăciunea de mijlocire, consacrarea personală în faţa lui Cristos, studiul intens al Scripturii, grija socială pentru turmă şi zelul cu care vizita pe orice persoană confruntată cu vreun necaz. Avea un colţ special în biroul său, dedicat rugăciunii; acolo stătea în genunchi ore întregi în fiecare zi – peretele din faţă poartă semnele cererilor lui chinuitoare. Dedica două nopţi pe săptămână lecturii, străduindu-se să obţină o mai bună cunoaştere a credinţei creştine, şi stătea treaz până în zori, când se retrăgea pentru câteva ore de somn, copleşit de oboseală. Organiza acţiuni de binefacere, şi el însuşi lucra mult în folosul bătrânilor, săracilor, muribunzilor, văduvelor şi orfanilor. Dovedea o compasiune tipic evanghelică pentru nevoile sociale ale celor din jur, şi sacrifica totul pentru ca viziunea lui să devină realitate. Dăruirea lui era atât de considerabilă, încât îi rămânea foarte puţin din salariu pentru întreţinerea casei şi mâncare.



După opt ani de la sosirea lui la Madeley, contesa de Huntingdon i-a cerut domnului Fletcher să devină rectorul noului colegiu înfiinţat de ea pentru studenţii în teologie. Aceasta nu era o onoare neînsemnată, fiindcă existau alţi preoţi pe care distinsa doamnă îi cunoştea mai bine, şi care împărtăşeau pe deplin vederile ei teologice. Totuşi, orice onoare pământească pare să fi fost de mică importanţă pentru acest om excepţional; el nu a apreciat nici un lucru doar din punct de vedere omenesc. A acceptat această slujbă cu condiţia de a lucra cu jumătate de normă; dorea să rămână vicar de Madeley, şi să-şi continue lucrarea pastorală. Contesa, pusă să aleagă între a accepta condiţiile lui sau a renunţa la el, a fost de acord până la urmă cu oferta lui. Nu ştia ce binecuvântări aveau să urmeze acestei angajări. Studenţii au mărturisit că nu ştiau uneori dacă erau în lumea aceasta, sau în cea viitoare. Zile la rând, nu făceau altceva decât să caute faţa Mântuitorului ore întregi. Cu anumite ocazii, nu se atingeau câte o săptămână de cărţile lor. Vizitele rectorului la colegiu erau zile ale Cincizecimii; mărturisiri voluntare, cercetări ale inimii şi minunate întâlniri de rugăciune erau în mod natural la ordinea de zi. Această purtare poate părea ciudată celor care ştiu că John Fletcher era un oponent al fanatismului, şi un susţinător înfocat al nevoii studenţilor şi oamenilor de a fi la curent cu evenimentele contemporane. Considerând că existau destui profesori competenţi în cadrul colegiului, Fletcher s-a purtat ca un pastor care vine în vizită şi întăreşte credinţa candidaţilor la hirotonire. Cunoscând problemele practice pe care aveau să le întâlnească în parohii, considera că aveau nevoie de o profundă cunoaştere personală a Fiului lui Dumnezeu. El îi îndemna să-L caute pe Dumnezeu, ca să poată deveni părtaşi ai făgăduinţelor divine şi simboluri vii ale puterii Celui Atotputernic.



Trezirea spirituală care a cutremurat colegiul Trevecca în timpul lucrării sale ar fi continuat dacă nu ar fi izbucnit o mare controversă în sânul metodiştilor. Deşi această divizare teologică se pregătea de câţiva ani, amărăciunea ei a ieşit la iveală în 1770. Acum este uşor să vezi că lipsa de înţelepciune, răceala, nerăbdarea şi greşelile gramaticale erau adevăratele motive din spatele întregii probleme. În mijlocul acestor certuri, o asemenea diagnosticare calmă era imposibilă. John Fletcher a făcut tot ce-i stătea în putinţă ca să repare spărtura şi să vindece rănile; eforturile sale, deşi apreciate de toţi cei implicaţi, nu au dus la nimic; oamenii se hotărâseră, şi domnea un spirit neînduplecat şi dezagreabil. Fletcher s-a trezit într-o tabără opusă faţă de contesa de Huntingdon şi s-a simţit obligat să demisioneze. Aceasta a fost o hotărâre plină de tristeţe pentru el, şi un şoc din care colegiul şi-a revenit cu greu; totuşi, era o problemă de principii, şi demisia nu a putut fi evitată. Enoriaşii lui de la Madeley s-au bucurat tot atât de mult pe cât au plâns studenţii de la Trevecca.



John Fletcher nu dorea să se pronunţe asupra unei probleme până nu era sigur de fapte. Când era pe deplin sigur de adevărul descoperit, puteai fi sigur că îl va prezenta peste tot. Un asemenea zel, combinat cu capacităţile lui naturale, l-a făcut să fie un scriitor prolific. Drept urmare, putem încă să vedem cât de frumos poate vorbi cineva despre duşmanii săi sau despre eretici. Toate broşurile, pamfletele, predicile şi tezele lui sunt scrise cu nemăsurată dragoste creştină şi cu cea mai nobilă curtenie; atacurile lui făţişe la adresa celor mai mari erezii din zilele acelea (printre care şi unitarianismul) sunt capodopere de claritate, adevăr şi dragoste neobişnuită pentru sufletele celor amăgiţi de asemenea minciuni. În loc să-i umilească pe duşmanii lui teologici (practică obişnuită în zilele acelea), îi făcea să se simtă doriţi de Mântuitorul său. Această abordare a făcut ca mulţi adepţi ai amăgirii să caute să înţeleagă mai bine Scripturile. Controversele moderne s-ar fi stins mai repede dacă personalităţile creştine implicate ar fi urmat exemplul domnului Fletcher.



Atitudinea lui neschimbată faţă de bani şi de orice formă de bogăţie lumească trebuie să le fi părut de neînţeles contemporanilor lui; nu era niciodată impresionat de ofertele de lux şi comfort. De fapt, doar fiindcă o „anumită tânără doamnă” era bogată, el a refuzat dragostea singurei femei cu care s-ar fi putut căsători. Numai după ce domnişoara Bosanquet a fost dezmoştenită de familia ei pentru vederile evanghelice, lucru care se întâmpla la douăzeci şi cinci de ani de la prima lor întâlnire, Fletcher a rupt tăcerea şi a făcut mult-aşteptata cerere în căsătorie. Chiar şi atunci, a spus clar că, deşi o iubea demult, doar sărăcia în care ajunsese acum făcuse posibilă căsătoria lor!



S-au căsătorit în 1781, când mirele avea cincizeci şi doi de ani. A fost o căsătorie binecuvântată şi acceptată cu drag în Madeley, chiar dacă mireasa era din Leytonstone şi nu o localnică. E foarte trist că o asemenea căsătorie fericită a fost întreruptă de moarte după doar trei ani şi nouă luni. Pe toată durata vieţii sale pastorale, John Fletcher a dovedit o remarcabilă putere spirituală în timpul predicării; fără îndoială că a primit ungerea divină şi a vorbit cu puterea Duhului Sfânt. Congregaţia lui obişnuită a crescut în salturi, tinerii şi bătrânii fiind foarte afectaţi la fiecare serviciu divin; lacrimile erau ceva obişnuit. Nu conta unde ajungea în Insulele Britanice, nici limba vorbită de oameni, rezultatul era acelaşi; pe continent, în parohia lui, întreaga audienţă era adusă într-o stare de deplină convingere. Uneori congregaţia rămânea pe loc ore întregi după terminarea predicii, fiindcă tânjeau cu toţii după harul divin care să urmeze pocăinţei.



Când s-a descoperit că suferea de tuberculoză, a rămas la fel de liniştit, declarând - cu simplitatea unui copil – că avea nevoie de pedeapsa divină. În loc să se odihnească sau să joace rolul pacientului, a pornit într-un turneu de predicare în Elveţia, ca să împărtăşească compatrioţilor săi lucrurile pe care i le arătase Dumnezeu în ultimii ani. A îndurat suferinţa aşa cum îndurase neînţelegerea; în ciuda firii lui sensibile, a fost în stare să rămână liniştit în orice criză, prin ajutorul lui Dumnezeu.



Moartea lui în 1785, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, a fost timpurie şi prematură; a trăit ca o flacără şi s-a stins mai repede decât trebuia; toată ţara a fost îndurerată de pierderea lui. John Wesley a promis să scrie istoria vieţii lui cât mai repede, pentru ca experienţa acestui bărbat să rămână pentru posteritate. Un an mai târziu, la vârsta de optzeci şi trei de ani, John Wesley se achita de această îndatorire. În manuscrisul său detaliat Wesley scria: „Nu am cunoscut pe nimeni atât de profund şi total consacrat lui Dumnezeu... şi nici nu mă aştept să cunosc, înainte de veşnicia ce va să vină”.