William Chalmers Burns s-a născut în Dun, Scoţia, în anul 1815, şi a murit în portul din oraşul New Chwang, China, în anul 1868. Viaţa lui a fost caracterizată de un devotament profund faţă de Isus Cristos oriunde era îndrumat să meargă. După ce a fost autorizat ca lucrător al Evangheliei de către Biserica scoţiană în anul 1839, şi-a amânat pentru câteva zile călătoria spre est pe care o planificase. În această perioadă şi-a folosit darurile deosebite de evanghelist atât în Scoţia, cât şi în afara acesteia. El făcea parte din grupul de tineri pe care Dumnezeu l-a ridicase în zilele lui M'Cheyne şi fraţii Bonar. Singura lor preocupare era pentru biruinţa crucii la nivel mondial. Din focarul de lumină al trezirii, el a călătorit pe mare spre întunericul Chinei în anul 1847, iar acolo a slujit neîncetat, şi cu puţină odihnă până pe data de 4 Aprilie 1868, când a rostit ultimile sale cuvinte: "A Ta este Împărăţia, puterea şi slava în vecii vecilor." Puţine vieţi au zugrăvit aceste cuvinte atât de viu ca viaţa sa.



În septembrie 1840, pastorul renumit al Scoţiei, un om al rugăciunii, Robert Murray M’Cheyne, i-a scris o scrisoare lui William C. Burns. Printre altele, el scrie: „Sunt ferm convins că dacă vrem să fim instrumente (într-o trezire adevărată), trebuie să fim curăţiţi de toată murdăria cărnii şi a duhului. Oh, strigă pentru sfinţenie personală, pentru o apropiere constantă de Dumnezeu prin sângele Mielului! Scaldă-te în razele Sale - lasă-te în braţele dragostei - fii plin de Duhul, sau dacă nu, succesul lucrării tale va fi numai spre tulburarea ta veşnică.”



William C. Burns, la fel ca M’Cheyne, nu a fost doar un om al teoriilor pline de speranţă şi al vorbelor goale. Prin predicarea şi rugăciunea sa fierbinte, mii de oameni erau literalmente martori ai gloriei palpabile a lui Dumnezeu. De la o vârstă fragedă, inima lui C. Burns a fost zdrobită pentru o lume pe moarte şi pierdută. Se spune că atunci când avea 17 ani a fost adus de mama lui din orăşelul liniştit, Kilsyth în oraşul agitat, Glasgow. În timp ce mama lui făcea cumpărături, fiul ei s-a despărţit de ea. După ce a mers pe urmele lui, l-a găsit într-un final pe o străduţă cu lacrimi curgându-i pe obraji. A văzut că era într-o mare agonie şi i-a spus:



-Willie, băiatul meu, ce te doare? Eşti bolnav?



Între suspine, el i-a răspuns:



-O, mamă, mamă - zgomotul paşilor al acestor oameni fără Hristos care se îndreaptă spre iad îmi frânge inima.



Ochii spirituali ai tânărului William Burns au văzut o frântură din groaza veşnică ale unei eternităţi fără Hristos. Fără îndoială, această viziune a ajutat la modelarea tânărului acestuia care, mai târziu, a fost unul din instrumentele cheie în marea trezire a anului 1839 din Kilsyth. Deseori era pe genunchi, fiind purtat într-o mijlocire aproape continuă. „Plângea ore în şir, într-o agonie adâncă a sufletului, pentru o biserică decăzută şi pentru sufletele pierdute care mergeau în iad”. Slujirea sa a fost profund marcată de o intensitate şi urgenţă divină. Ca urmare, predicarea sa avea rezultate extraordinare.



Domnul Burns îşi aminteşte de o perioadă din timpul trezirii din Kilsyth când oameni robuşti cădeau neputincioşi sub puterea ciocanului Evangheliei. „În tot acest timp în care am vorbit, oamenii au ascultat cu cea mai mare atenţie. Într-un final, sentimentele lor au devenit prea puternice şi au izbucnit în lacrimi şi suspine, în plâns şi vaiete amestecate cu strigăte de slavă şi laude ale unor copii ai lui Dumnezeu. Tabloul majorităţii oamenilor mi-a oferit imaginea vie a stării păgânilor de la judecată din ziua venirii lui Hristos. Unii strigau în agonie. Bărbaţi robuşti cădeau la pământ ca morţi. Aşa era mişcarea generală chiar şi după repetarea îndelungată a invitaţiei urgente şi fără plată făcută de Domnul păcătoşilor.”



Mai târziu, William Burns a aflat că în noaptea precedentă acestei întâlniri pline de putere, un grup de credincioşi se adunaseră să lupte în rugăciune pentru cei pierduţi şi nemântuiţi. În timpul acestor zile minunate de trezire, slava nu era ceva neobişnuit pentru Burns şi pentru mulţi alţii care se rugau fierbinte şi agonizau toată noaptea. Ca urmare, gloria lui Dumnezeu se pogora zi de zi. Din nou, William Burns ne descrie efectul miraculos al Duhului trezirii. El scrie: „În încheierea unei predici solemne adresate unor suflete nerăbdătoare, puterea lui Dumnezeu s-a pogorât deodată şi toţi erau înecaţi în lacrimi. A fost ca izbucnirea unui şuvoi stăpânit mult timp. Lacrimile curgeau din ochii multora, iar unii cădeau la pământ plângând după milă. Întregul oraş era mişcat. Cei nemântuiţi turbau de furie, dar Cuvântul lui Dumnezeu înainta şi triumfa.”



Chiar şi după ce a fost folosit de Dumnezeu pentru a răscoli Scoţia, pasiunea lui Burns pentru suflete încă nu era satisfăcută. La scurt timp, el a plecat în China să predice Evanghelia celor care nu auziseră niciodată numele preţios al lui ISUS! El era recunoscut ca fiind primul om al trezirii din vremea aceea şi, cu toate acestea, s-a consacrat cu bucurie unei vieţi de întuneric şi greutăţi pe câmpul misionar atât de neglijat al Chinei. Nici un alt episod din viaţa minunată a lui Burns nu arată mai mult din caracterul său extraordinar, decât această decizie. Făcând lucrul acesta, el a lăsat în urmă popularitate, prestigiu, bogăţie şi pe cei dragi. Când a fost întrebat când ar fi gata să plece în China, răspunsul lui a fost „ACUM”. El a declarat cu îndrăzneală: „Sunt gata să ard cu totul pentru Dumnezeu. Sunt gata să sufăr orice greutate, dacă astfel aş putea în vreun fel să mântuiesc pe unii. Dorinţa fierbinte a inimii mele este să-L fac cunoscut pe Mântuitorul meu glorios acelora care nu au auzit niciodată despre El.” Într-o altă împrejurare, Burns a spus: „Dorinţa inimii mele este ca, înainte de moarte, să înconjur o dată lumea şi să predic Evanghelia astfel încât fiecare creatură să o audă”. Mama lui l-a asemănat cu un cuţit ascuţit care s-ar uza mai degrabă din cauza tăieturilor decât din cauza ruginei; şi aşa a vrut tânărul Burns să fie!



În 1855, William C. Burns l-a întâlnit pe neaşteptate pe târărul misionar din China cu numele de James Hudson Taylor. Această întâlnire aparent întâmplătoare a avut ca rezultat o mare binecuvântare pentru ambii bărbaţi. William Burns a găsit în Hudson Taylor un om după inima lui şi, timp de 7 luni au umblat împreună ca suflete înrudite şi colucrători. Domnul Burns a recunoscut de asemenea primirea călduroasă de care avusese parte Hudson Taylor din partea chinezilor, atunci când le predica în straiul specific chinezesc. Burns învăţa cu repeziciune de la noul său prieten şi, foarte curând a ajuns să-şi însuşească această practică. Impactul pe care experimentatul scoţian l-a avut asupra lui tânărului Taylor este evident din jurnalul şi scrisorile lui Hudson Taylor. „Nu am avut niciodată un tată atât de spiritual ca domnul Burns”, scria Hudson Taylor. Lucrarea autobiografică a lui Hudson Taylor intitulată „O retrospectivă” ne oferă încă o lămurire cu privire la amprenta adâncă pe care Burns a avut-o asupra sa. Printre altele, el scrie: „Pentru mine, acele luni fericite au însemnat o bucurie şi un privilegiu de neexprimat. Dragostea lui pentru Cuvânt era încântătoare, iar viaţa lui sfântă, plină de reverenţă şi conversaţiile lui constante cu Dumnezeu făceau ca părtăşiile cu el să satisfacă chiar şi cele mai adânci dorinţe ale inimii mele. Relatările lui despre lucrările de trezire şi despre persecuţiile din Canada, Dublin şi din sudul Chinei erau atât pline de învăţăminte, cât şi interesante, deoarece, cu un adevărat discernământ spiritual, el scotea în evidenţă scopurile lui Dumnezeu în încercare în aşa fel încât întreaga viaţă căpăta o formă şi o valoare cu totul nouă. Opiniile sale, în special cele legate de evanghelizare ca fiind marea lucrare a Bisericii şi de categoria evangheliştilor laici ca fiind o clasă pierdută şi a cărei restaurare era cerută de Scriptură erau doar „gânduri-sămânţă” care urmau să se dovedească a fi roditoare în organizaţia ulterioară a Misiunii Interne din China.”



„Aveam obiceiul să ne lăsăm bărcile cam pe la ora 9 dimineaţa, după rugăciunea pentru binecuvântare, luând cu noi un scăunel uşor de bambus. După ce alegeam un loc potrivit, unul dintre noi se urca pe acel scăunel şi vorbea timp de 20 de minute în timp ce celălalt se ruga pentru binecuvântare; apoi, ne schimbam locurile şi astfel, vocea primului se putea drege între timp. După ce trecea o oră sau două fiind astfel ocupaţi, mergeam într-un alt loc, la o oarecare distanţă de primul şi vorbeam din nou. De obicei, la amiază, ne întorceam la bărcile noastre pentru a lua prânzul, pentru a avea părtăşie şi pentru a ne ruga, iar apoi ne reluam lucrarea noastră din uşă în uşă până la căderea serii. După ceai şi puţină odihnă, obişnuiam să mergem cu ajutoarele noastre băştinaşe în câte o ceainărie unde deseori petreceam câteva ore în conversaţii libere cu oamenii. Nu arareori, înainte de a părăsi un oraş, avem motive puternice să credem că oamenii înţeleseseră adevărul şi dădeam multe Biblii şi cărţi celor interesaţi.” Un alt misionar din China a fost odată întrebat:



-Îl cunoşti pe William Burns?



Misionarul a răspuns:



-Dacă-l cunosc? Toată China ştie că el este cel mai sfânt om în viaţă!



William C. Burns a fost condus de o pasiune mistuitoare pentru Mielul lui Dumnezeu. În el, Dumnezeu a găsit un om căruia îi păsa cu adevărat. Îi păsa destul de mult pentru a asculta, pentru a se supune şi pentru a sta pe genunchi. W. Burns şi-a dat seama că rugăciunea superficială, goală era cel mai mare obstacol spre Împărăţia lui Isus Hristos. Era de părere că lipsa insistenţei şi a suferinţei în locul tainic de rugăciune îi oferă biruinţă lui Satan. Burns scrie: „Mulţi din cei care merg în locul tainic şi care sunt copiii lui Dumnezeu, intră şi ies exact aşa cum au intrat fără ca măcar să conştientizeze prezenţa lui Dumnezeu. Mai sunt şi alţi credincioşi care, chiar şi atunci când obţin într-adevăr o binecuvântare, iar sufletul le este puţin înviorat, părăsesc locul tainic fără să caute ceva mai mult. Merg în camera lor, intră în locul tainic, dar apoi, imediat ce s-au apropiat de El, cred că au fost deosebit de binecuvântaţi, astfel că îşi părăsesc camera şi merg înapoi în lume… Oh, cum se face că tocmai copiii lui Dumnezeu stăruie atât de puţin? Cum se face că atunci când intră într-adevăr în locul lor de rugăciune pentru a fi singuri, se lasă atât de uşor convinşi să se întoarcă înapoi goi? Şi, în loc să se lupte cu Dumnezeu pentru ca El să-şi reverse Duhul, ei ies din locul tainic fără nici un răspuns şi se supun acestui lucru spunând că este voia lui Dumnezeu.”



În Ezechiel 22:30,31, prorocul ne spune ce se întâmplă atunci când Dumnezeu nu găseşte bărbaţi şi femei cu inima frântă în rugăciune şi ascultători. „Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele, şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu.” Cine dintre noi va sta în mijlocul spărturii şi se va ruga, şi se va ruga până când cerul va coborî pe pământ?