Francisc din Assisi, pe numele său laic Giovanni Bernardone (* ca. 1181/1182, Assisi, Italia - † 3 octombrie 1226, Portiuncula, lângă Assisi) (it: San Francesco d'Assisi), întemeietorul Ordinului Fraţilor Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei.



Puţine sunt personajele anului 1000 care se pot prezenta cu o biografie atât de bogată ca Francisc de Assisi, a cărui viaţă cunoştea la începutul anului 1300 câteva decade de vieţi scrise de cei care l-au cunoscut nemijlocit sau într-un fel cumva mai mediat. Cu toate acestea cronologia sfântului nu este deloc clară. Iată pe scurt datele esenţiale ale vieţii sale, date tradiţional acceptate sau preferate (chiar în urma studiilor critice atente).

Numele lui de botez era în realitate Ioan. Ioan-Francisc s-a născut în 1182, la Assisi, fiul lui Pietro Bernardone şi a donnei Pica. La botez donna Pica şi-a numit pruncul Ioan, tatăl însă – abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă şi de bijuterii – renumeşte pruncul Francisc (foarte probabil, recunoştinţă pentru călătoria negustorească în Alsacia, Franţa).



Anii tinereţii zvăpăiate i-a împărtăşit cu cei de-o vârstă cu el şi de aceeaşi treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale; astfel de ex. în 1202 cu ocazia războiului deschis între Perugia şi Assisi. Armatele rivale dau piept în piept la Collestrada. Victoria este de partea peruginilor. Între assizienii luaţi prizoneri se numără şi Francisc, rănit. Va rămâne prizonier de război la Perugia mai bine de un an. Către sfârşitul anului 1203, datorită bolii care se înrăutăţea (considerat pe moarte?) şi probabil pentru o frumoasă sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala îndelungă (prin 1204/1205), Francisc pare că a rămas pradă unei profunde nelinişti interioare, mai ales cu privire la viitorul său.



Al 24-lea an al vieţii sale (1205) înseamnă pentru Francisc şi începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte; o viaţă de rugăciune mai intensă; întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile; vocea lui Christos care-i vorbeşte din Răstignitul din bisericuţa San Damiano; pelerinajul la Roma şi prima experienţă de sărăcie voluntară.

Convertirea lui a însemnat o schimbare radicală a vieţii. Izvoarele pun la originea acestei convertiri diferite evenimente: o reevaluare a propriei vieţi ca urmare a bolii; un vis tainic în ajunul unei noi expediţii militare spre sud, împotriva împăratului (visul de la Spoleto, în care Isus l-a întrebat: Francisc, ce este mai valoros să slujeşti Regele sau pe slujitorul regelui?); întâlnirea cu Răstignitul din bisericuţa San Damiano (sf. Damian), unde Cristos Domnul i-a zis: Francisc, mergi şi repară casa mea, care se ruinează; însuşi Francisc, în Testament, aminteşte cauza convertirii sale, doar că el numeşte alt eveniment: întâlnirea cu leproşii şi slujirea lor (Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, să încep a face pocăinţă astfel: când eram în păcate mi se părea amar lucru să văd leproşii, şi Domnul însuşi m-a condus printre ei şi cu ei am fost milostiv. Şi îndepărtându-mă mai apoi de la ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceaţă a sufletului şi a trupului. După aceea, am mai stat puţin şi am ieşit din lume (Testament, scris 1226: . 110).



Urmează renunţarea la bunurile pământeşti şi autodezmoştenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri şi, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” (zdreanţa), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este şi originea tonacai franciscane); renovarea a trei bisericuţe (San Damiano, San Pietro della Spina şi Porziuncola). După o scurtă şedere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde găseşte ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga iar el personal se pune în slujirea leproşilor din lazaretul de la Vittorina. În mod cert, toate acestea se petrec în 1206.

Biserica Sfânta Maria a Îngerilor: Porţiuncula



În 1208 Francisc este din nou la Assisi; în primăvară ascultă la Porţiuncola Evanghelia Liturghiei votive în cinstea Apostolilor. Auzirea acestui text evanghelic a cristalizat în el vocaţia apostolică şi evanghelică, drept care s-a dedicat unei vieţi de blândeţe,de smerenie şi de mărturisirea evanghelică directă („vivere secundum formam sancti Evangelii” = vieţuirea conform formei de viaţă a sfintei Evanghelii); în chiar acelaşi an se adună în jurul său primii însoţitori ce au ales ca el şi cu el sărăcia radicală şi munca manuală ca mijloc de susţinere: cererea pomenii era concepută ca un mod de a beneficia din „masa Domnului” numai în cazul în care el sau fraţii săi nu găseau, din muncile umile, plată suficientă ca să supravieţuiască; în felul acesta s-a format nucleul Primului Ordin Franciscan.



Prima regulă a cestei fraternităţi a fost aprobată oral în 1210 de papa Inocenţiu al III-lea, care după mai multe ezitări i-a îngăduit lui Francisc şi fraţilor săi posibilitatea de a predica (activitate de la care – în mod tradiţional – laicii erau excluşi).



În 1212 grupului lor li s-a unit şi Clara de Assisi (avea pe atunci doar 18 ani), care a pus bazele unei experienţe feminine asemănătoare.



După 1210 Francisc a accentuat tonul misionar al activităţii sale, dând naştere unei vaste opere de predicare itinerantă (mai întâi în Italia centrală), primind în Ordin un număr tot mai mare de fraţi, astfel încât – în 1219 – a juns să plinească o misiune de mărturie evanghelico-profetică pe lângă Sultanul Abd al-Malik (o misiune concepută în mod total divers şi opus logicii cruciadelor, care pe atunci erau în toi).



Ascultarea şi sărăcia, simplitatea şi refuzul oricărui privilegiu, umilinţa şi egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care de fapt a devenit şi un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreţie şi el respectuos faţă de ierarhia bisericească, chiar şi atunci când îi simţea modelele stranii şi străine.



Această perioadă a fost însă semnată şi de tensiuni puternice atât printre fraţii săi (care-l urmau) cât şi între ei şi curia romană, care, în ascultare, le cerea să preia una din formele de viaţă călugărească deja existente. Francisc dorea cu toată puterea sa să se ferească de tot ceea ce ar fi putut să-i confere un privilegiu oarecare, iar haina clericală şi cea călugărească erat în totală contradicţie cu idealul său de a fi cel mai mic dintre cei mici. Reticenţa curiei, pe de altă parte, provenea din prudenţă întrucât evoluţiile ne-ortodoxe (sau chiar eretice) a acestor mişcări pauperistice ale vremii erau reale şi puternice.



Din ascultare, Francisc a acceptat o astfel de viaţă, deşi voia să păstreze cât mai mult revelaţia originară a vieţuirii evanghelice între cei mai neînsemnaţi. Din acest motiv nici n-a voit să primească călăuzirea directă a Ordinului, care – uşor-uşor – prindea viaţă ca urmare a aprobării regulei aşa-zise Regula bullata, scrisă cu consulenţa cardinalului Ugolino, în 1223.

În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală şi apropape orb. Înainte de a muri, însă (pe 3/4 octombrie 1226) a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imne atât ale literaturii cât şi ale religiei: Cântarea fratelui soare, sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor. Simţind moartea foarte aproape şi-a exprimat două dorinţe: să fie anunţată doamna Iacoba (pe care de altfel o numea „fratelo Iacoba”) care să-i aducă un fel de prăjituri pe care le pregătea ea şi care îi plăceau lui Francisc; a doua dorinţă a fost, mai întâi, să fie îmbrăcat cu un „saio” de împrumut, mai apoi însă s-a răzgândit şi a cerut să fie pus gol-goluţ pe pământul gol.