Jonathan Edwards s-a născut într-un cămin evanghelic puritan, pe data de 5 octombrie 1703, în localitatea East Windsor, Connecticut. A fost al cincilea dintre cei 11 copii care li s-au născut lui rev. Timothy şi Esther Edwards. Educaţia din copilărie l-a cufundat nu doar în studiul Bibliei şi în teologia creştină, ci şi în scriitorii clasici şi în limbile vechi.

Încă de copil, Jonathan a dat semne de ceva deosebit. La vârsta de 6 ani a început studierea limbii latine. La 10 ani a început să scrie eseuri despre insecte şi despre ştiinţele naturale. Mintea sa era activă şi ridica o seamă de întrebări, care remarcau spiritul său de observaţie. Astfel în lucrările lui se găseau întrebări ca acestea: „Din cauză că avem doi ochi, de ce nu vedem dublu? De ce munţii văzuţi de la distanţă sunt albaştri?” Botanica, zoologia, fiziologia, geologia şi astro-fizica erau subiecte care îl interesau în mod deosebit. Mintea sa ascuţită nu se mulţumea cu ştiinţa vremii sale.

Trecând la filozofie, el a ajuns la concluzia că universul pretinde „existenţa eternă a unei minţi atotcuprinzătoare” şi că „nicio fericire nu e solidă şi substanţială afară de fericirea spirituală”.

În adolescenţă, Edwards nu a putut accepta suveranitatea lui Dumnezeu văzută din punct de vedere calvinist. Odată a scris: „Încă din copilărie, mintea mea a fost plină de obiecţii împotriva doctrinei suveranităţii lui Dumnezeu... Mi se părea o doctrină oribilă.” Cu toate acestea, în 1721, a ajuns la o convingere pe care el a numit-o o „încântătoare convingere”. Medita la textul din 1 Timotei 1:17: „A Împăratului vesniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie toată cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin”, şi mai târziu a remarcat: „Când am citit aceste cuvinte, în sufletul meu a coborât un sens al gloriei Fiinţei divine cu totul deosebit de tot ce am experimentat înainte... M-am gândit în sinea mea: «Ce Fiinţă excelentă trebuie să fie, şi cât de fericit aş fi dacă m-aş putea desfăta în acest Dumnezeu şi aş putea fi înălţat la El în ceruri, dacă aş putea fi înghiţit în El pentru totdeauna!» Am îngenuncheat şi I-am cerut lui Dumnezeu să mă facă să mă bucur de El; m-am rugat într-un mod diferit de cum o făcusem până atunci, cu emoţii pe care nu le-am mai avut.” Din acel moment înainte, Edwards s-a desfătat în suveranitatea lui Dumnezeu. El a văzut mai târziu această experienţă ca fiind convertirea lui.

„Nu la mult timp după ce am experimentat pentru prima oară aceste lucruri, i-am povestit tatălui meu despre ce se întâmplase în mintea mea. Am fost destul de impresionat de conversaţia pe care am avut-o împreună, şi după ce aceasta s-a sfârşit, am ieşit să mă plimb singur, într-un loc singuratic de pe păşunea tatălui, pentru a contempla. Şi în timp ce mă plimbam pe acolo, privind la cer şi la nori, mintea mea a fost inundată de un simţ atât de dulce al maiestăţii şi harului glorios al lui Dumnezeu, pe care nu ştiu cum să-l exprim. Parcă le-am văzut pe amândouă într-o dulce legătură; maiestatea şi blândeţea împreună; era o maiestate dulce, şi gentilă, şi sfântă; şi de asemenea, o blândeţe maiestuoasă; o dulceaţă copleşitoare; o tandreţe înaltă, măreaţă şi sfântă.

După aceea, simţul meu cu privire la lucrurile divine a crescut treptat, a devenit din ce în ce mai ager, şi a avut mai mult din acea dulceaţă lăuntrică. Înfăţişarea fiecărui lucru se schimbase; aproape orice lucru părea să aibă o formă plăcută şi calmă, sau o înfăţişare a slavei divine. Excelenţa lui Dumnezeu, înţelepciunea, puritatea şi dragostea Lui parcă apăreau în orice lucru; în soare, în lună şi în stele; în nori, în cerul albastru, în iarbă, flori, copaci; în apă şi în toată natura; ceea ce mă ajuta să-mi concentrez gândurile. Obişnuiam adesea să stau şi să privesc luna încontinuu; iar ziua, petreceam mult timp uitându-mă la nori şi la cer, pentru a privi dulcea glorie a lui Dumnezeu din aceste lucruri; în acest timp, cântam cu glasul scăzut meditaţiile mele despre Creatorul şi Răscumpărătorul. Şi dintre toate lucrările naturii, nimic nu era mai dulce pentru mine decât tunetul şi fulgerul; înainte, nimic nu era mai înfricoşător. Înainte, eram neobişnuit de înspăimântat de tunete, şi copleşit de groază când vedeam că se apropie o furtună; dar acum, din contră, mă bucura. Îl simţeam pe Dumnezeu, ca să spun aşa, încă de la prima ivire a unei furtuni cu tunete; în astfel de ocazii, obişnuiam să fructific momentul şi să mă instalez bine ca să privesc norii, să văd fulgerele jucându-se, şi să aud glasul maiestuos şi teribil al tunetului lui Dumnezeu, care adesea era nespus de antrenant şi mă conducea spre meditaţii dulci la măreţul şi gloriosul meu Dumnezeu. Pe când eram astfel absorbit, întotdeauna mi se părea natural să cânt şi să-L laud în meditaţiile mele, sau să-mi rostesc gândurile în cântări.”

La vârsta de 13 ani a intrat la facultatea Connecticut, renumita Universitate Yale de mai târziu. Deja ştia greaca, ebraica şi latina. Copil fiind deseori se retrăgea la o parte şi petrecea ore întregi în rugăciune. În 1720, înainte de a împlini 17 ani, a absolvit facultatea, reuşind să fie premiantul clasei. Aici la Yale a mai petrecut alţi doi ani studiind teologia. În 1722, deci la 19 ani, a fost aprobat ca predicator. La terminarea studiilor teologice a acceptat pastoratul Bisericii Prezbiteriene din New York, unde a stat doar 8 luni, căci a fost numit profesor asistent la Yale, unde a rămas doi ani. În această vreme s-a îndrăgostit de Sara Pierrepont, fiica unuia din fondatorii Universităţii Yale. La 24 de ani, pe data de 15 februarie 1727, a fost ordinat ca păstor, iar Biserica Congregaţională din Northampton, Mass., una din cele mai prospere comunităţi, l-a chemat ca ajutor de păstor. Solomon Stoddard, bunicul său, avea pastoratul acelei biserici. Şase luni mai târziu s-a dus la New Haven şi s-a căsătorit cu Sara, care avea doar 17 ani.

În anul 1729, fiindcă bunicul său murise, a preluat toate îndatoririle pastoratului. Se ruga de două ori pe zi şi studia 13 ore pe zi. El îşi lua un subiect, după care se ducea la tăiat de lemne în pădure, se plimba sau făcea o altă lucrare şi în timpul acesta medita asupra subiectului ales.

Căminul lor a fost binecuvântat cu 12 copii, de care Sara purta o grijă deosebită ca nu cumva să-l conturbe pe soţul ei de la studii. Ea conducea toate treburile gospodăriei. Un observator al căminului lor spune că „niciodată ea nu a trebuit să strige la copiii lor”. Pe când Whitefield era necăsătorit, a vizitat casa lor şi a remarcat: „O pereche mai potrivită nu am văzut.” De atunci a început să se roage să-i dea Domnul şi lui o Sara.

Edwards avea obiceiul să-şi scrie predicile, iar la amvon le citea. Ataca vehement păcatele vremii şi trâmbiţa judecăţile dumnezeieşti.

În anii 1734-1735, Edwards a văzut câteva dintre mişcările iniţiale ale Primei Mari Treziri. A fost cunoscut ca un promotor al trezirii şi ca „teolog al inimii” după ce a publicat O relatare a lucrării surprinzătoare a lui Dumnezeu (1738), care descria trezirea din biserica lui şi care a slujit drept model pentru promotorii trezirii din America şi Marea Britanie.

Pe data de 4 iulie 1735, se afla în oraşul Enfield, Connecticut, unde poporul s-a adunat să-l asculte. Când a intrat, oamenii, fără prea mult respect, discutau între ei şi râdeau gălăgios. Ba unii chiar îşi băteau joc de el. Predicatorul Wilbur Chapman ne spune ceva despre evenimentele care s-au petrecut în vechea biserică, unde a predicat mişcătorul mesaj: „Păcătoşii în mâinile Dumnezeului aprins de mânie,” având ca text Deuteronom 32:35. El spune despre Edwards: „Avea un manuscris pe care îl ţinea cu amândouă mâinile înaintea feţei, aşa că poporul nu-i putea vedea faţa. Continua cu cititul şi poporul a fost puternic mişcat. Un bărbat a sărit sus şi a mers la banca din faţă, a îngenuncheat şi a strigat: «Domnule Edwards, ai milă de mine». Alţii se ţineau de speteaza băncii lor ca să nu alunece în pierzare. Eu am văzut stâlpii, pe care unii i-au cuprins în braţe, căci li se părea că ziua judecăţii a coborât peste ei”.

Predica aceea a fost memorabilă. A intrat în istorie. Prin ea Dumnezeu a declanşat „Marea trezire spirituală”. Gălăgia şi râsetele zgomotoase de la început au amuţit deodată şi au început oftările şi gemetele, ochii li s-au umplut de lacrimi şi sufletul de groază. Iată câteva pasaje din acea predică:

„Numai mila lui Dumnezeu îi reţine pe cei răi să nu ajungă în iad în orice moment… Dumnezeu are puterea să-i arunce pe cei răi în iad. Poate face aceasta în orice clipă. Mâinile oamenilor sunt neputincioase când El Se scoală. Nici cel mai tare nu poate rezista, nu se poate împotrivi şi nu poate să se scape din mâna Lui. Pe pământ câte un prinţ întâmpină greutăţi pentru a supune pe câte un rebel, care s-a refugiat într-o fortăreaţă şi s-a întărit cu un mare număr de urmaşi. Dar nu se întâmplă aşa ceva cu Dumnezeu. Căci nu există o aşa fortăreaţă care să te poată apăra de puterea lui Dumnezeu.”

„Chiar dacă vrăjmaşii lui Dumnezeu s-ar uni mână în mână şi ar forma o mare mulţime, foarte uşor ar putea fi sfărâmaţi în bucăţi. Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul sau ca miriştea uscată în calea focului. Cât de uşor e pentru noi să strivim un vierme ce se târăşte pe pământ, atât de uşor este pentru Dumnezeu, atunci când găseşte cu cale să arunce pe cei răi, pe duşmanii Săi, în iad. Căci ce suntem noi să ne gândim că vom putea sta înaintea Aceluia, la a cărui certare, pământul se cutremură şi stâncile se prăbuşesc?”

Prin această predică Duhul Sfânt a lucrat convingerea de păcat în membrii bisericii şi i-a trezit. O groază de iad a pus stăpânire pe toţi. Despre unii din diaconii bisericii şi dintre membri se spune că au îmbrăţişat stâlpii bisericii şi îngroziţi strigau după mila Domnului, căci li se părea că deja alunecă în iad. Aşa a început „Marea trezire spirituală”.

Toată lucrarea era dumnezeiască, căci Edwards doar citea predica. Nu vorbea înflăcărat şi nu făcea nici cel mai mic gest.

Stilul lui era concis şi ţintea la trezirea conştiinţei. El era un om raţional, nu sentimental, de aceea nu apela la emoţii. Era convins de depravarea firii pământeşti, îşi dădea seama de împietrirea inimii ascultătorilor săi, de completa lor nepăsare faţă de Dumnezeu şi era conştient că numai printr-o confruntare puternică a poporului cu păcatele sale şi cu consecinţele grozave vor putea să fie şocaţi, treziţi ca să se pocăiască. Ca profeţii Vechiului Testament, prin predicile sale stârnea groaza de Domnul din pricina păcătoşeniei lor, ca, treziţi fiind, să primească dragostea Sa şi să fie mântuiţi. Predicile sale erau directe, tăioase, fără înflorituri poetice, fără gesturi dramatice, fără citate din filozofi, ci numai cu citate biblice, puternic raţionale şi însoţite de puterea Duhului Sfânt, care făcea Cuvântul să sfărâme stânca. Pregătirea unei predici era istovitoare pentru el. Îi lua o zi întreagă de 12-13 ore. Aşa se explică faptul că ele au rămas peste veacuri. Pentru el pregătirea avea două laturi: aceea a minţii prin studiu şi aceea a sufletului prin rugăciune.

Se spune că duminică înainte de a ţine acea predică neuitată, care a fost ca o scânteie ce a aprins pădurea, el a îngenuncheat şi s-a rugat mult. Era cumva în dubiu dacă să ţină sau nu acea predică. Ştia că poporului îi plăcea să vorbească despre alegere, subiectul mult discutat în acea vreme, iar mesajul lui ar fi neplăcut poporului. După multă rugăciune s-a ridicat de pe genunchi hotărât să predice ce vrea Domnul, nu ce vrea poporul. Duhul Domnului l-a biruit întâi pe el, apoi a biruit prin el pe alţii.

Autorul cărţii Marile treziri ale Americii spune că trezirea a început cu o tânără. De la ea, focul trezirii a trecut la ceilalţi tineri, apoi la cei bătrâni. Trezirea a cuprins întreg oraşul. Un deosebit interes faţă de lucrurile spirituale a pus stăpânire pe toţi. Nu se mai discuta despre afaceri sau despre cele trecătoare, ci despre cele veşnice. Lumea a început să caute pe Dumnezeu. Cei treziţi mărturiseau celorlalţi cum Dumnezeu a lucrat în viaţa lor. Clădirea bisericii a devenit neîncăpătoare. În timp de şase luni au fost 300 de convertiţi din populaţia de 1100 a orăşelului lor.

De aici trezirea – ca un foc purtat de vânt – a trecut la alte oraşe. Robert Flood în cartea sa Oameni care au format America spune că în timp de doi ani, 1740-1742, între 25.000-50.000 au fost adăugaţi ca membri la bisericile din New England. Acesta a fost un număr mare, ţinând seama că populaţia în New England pe atunci era abia de 340.000 locuitori. Hitchcock spune că trezirea care a început în Northampton curând s-a răspândit în coloniile de sus şi de jos şi a devenit cunoscută ca Marea trezire, cea mai mare deşteptare spirituală din istoria Americii.

Trezirile larg răspândite din anii 1730 şi 1740 au stimulat una dintre cele două perioade roditoare ale scrierilor lui Edwards. În această perioadă, Edwards a devenit foarte cunoscut ca predicator al trezirii, subscriind la o interpretare experienţială a teologiei reformate care sublinia suveranitatea lui Dumnezeu, depravarea umanităţii, realitatea iadului şi necesitatea unei naşteri din nou. În timp ce criticii au asaltat convingerile multor presupuşi convertiţi ca fiind iluzorii şi chiar o lucrare a diavolului, Edwards a început să apere aceste treziri. În Semnele distinctive ale unei lucrări a Duhului lui Dumnezeu (1741), Câteva gânduri cu privire la actuala trezire, Tratat privind emoţiile religioase (1746), şi Viaţa lui David Brainerd (1749), el a căutat să arate semnele adevăratei evlavii şi ale celei false.

Iată ce mărturiseşte Edwards cu privire la o experienţă personală din timpul acestor ani în care Domnul a lucrat prin el:

„Pe când mă plimbam prin pădure pentru a mă menţine în formă, în 1737, după ce am descălecat într-un loc mai retras, aşa cum aveam deseori obiceiul, pentru a mă plimba şi a contempla şi a mă ruga, am avut o viziune care pentru mine a fost extraordinară, a slavei Fiului lui Dumnezeu, ca Mijlocitor între Dumnezeu şi om, şi a harului minunat, măreţ, curat şi sfânt şi a dragostei Lui şi a umilei şi blândei Lui supuneri. Acest har care a apărut atât de calm şi de slăvit, s-a ivit măreţ deasupra cerurilor. Mai aproape decât puteam eu să-mi dau seama, persoana lui Hristos mi s-a arătat înconjurată de o strălucire copleşitoare şi atât de măreaţă încât mi-a înghiţit toate gândurile şi conceptele, fapt care a continuat timp de o oră; aşa încât, în tot acest timp lacrimile îmi curgeau şuvoi şi plângeam în hohote. Am simţit cum dogoarea sufletului se goleşte şi este anihilată într-un fel pe care nu aş şti cum să-l exprim altfel; să stai întins pe jos şi să fii plin doar de Hristos; să-L iubeşti cu o dragoste sfântă şi curată; să te încrezi în El; să trăieşti prin El; să-I slujeşti şi să fii perfect sfinţit şi curăţit, cu o neprihănire divină şi cerească.”

Prin anul 1744, mişcarea de trezire a încetat. Timp de patru ani Jonathan Edwards nu a avut niciun nou convertit. W. Glyn Evans, în cartea sa Profiluri de lideri ai trezirii, spune că după 1748 unii au început să critice măsurile lui Jonathan Edwards şi să ceară reinstaurarea „Legământului de jumătatea drumului”, prin care şi cei neconvertiţi puteau fi primiţi ca membri ai bisericii, fără să aibă dreptul de vot şi la masa Domnului. Edwards s-a opus acestui legământ şi a încercat să impună calificări mai stricte pentru admiterea la Cina Domnului. Însă ceilalţi au ridicat o opoziţie tot mai mare, iar pe data de 22 iunie 1750, după 23 de ani, Edwards a trebuit să părăsească pastoratul bisericii din Northampton.

De la acea dată, el a trecut ca misionar la indienii din Stockbridge, un sat din Massachusetts. Colegii lui academici l-au acuzat că îşi iroseşte acolo, în pustiu, abilităţile intelectuale, dar acolo, în timp de şapte ani, el a scris o seamă de cărţi care au influenţat generaţiile următoare. Lucrarea lui a fost binecuvântată şi printre indieni, căci mulţi au fost convertiţi. Pe lângă faptul că a avut o pregătire academică foarte înaltă, a avut şi o minte sclipitoare şi a ştiut să dea mesajul Evangheliei în limbajul cel mai simplu, ca să fie înţeles de indieni.

În toamna anului 1757, Edwards a fost ales preşedinte al Universităţii Princeton (pe atunci era Colegiu). După multe insistenţe, el a acceptat chemarea şi pe data de 16 februarie 1758 s-a mutat la New Jersey. La scurt timp după ce şi-a început activitatea, s-a îmbolnăvit şi o lună mai târziu, pe 22 martie 1758, în vârstă de 55 ani, a plecat în veşnicie.