1. Rămâne în urmă cetatea străbună,
Și-un drum spre-o colină de zarvă e plin,
Căci omul durerii Își duce povara,
O cruce de lemn, s-o sfărșească în chin.
/: Îl știu, L-am văzut vindecând prin mulțime,
Și semne făcea până ieri prin oraș,
Dar, care e vina de toți Îl acuză?
De ce are astăzi atâția vrășmași? :/

2. Dușmanii Îl scuipă, aruncă blesteme,
Cu sulița-n coastă, ostași-L împung,
El trece-n tăcere, El rabdă și caută,
Ceva cu privirea insistă-ndelung...
/: Pe mine mă vede, eu rod al tăcerii,
O trestie frântă, cum pot să gândesc...
Și simt cum fiorul îmi zguduie firea,
Când ochii Lui blânzi, cu-ai mei se-ntâlnesc :/

3. În praful din stradă, El cade sub cruce,
Răpus de păcatul întregii mulțimi,
Privirea-I duioasă pe mine mă caută,
O mână de lut, eu am preț, sunt iubit!
/: Un picur de sânge-I se scurge pe frunte,
Și cade-n țărână acolo sunt eu.
Și simt cum mă spală și-mi dă luminare,
Sa văd cât de negru e păcatul meu! :/

4. Altarul de jertfa, încet se ridică,
E crucea ce poartă un miel junghiat,
Cu brațele-ntinse zâmbește la mine,
Să-mi spună în taină, că eu sunt salvat!
/: Stăpâne nu-s vrednic să stau în picioare,
M-arunc în genunchii lângă cruce smerit.
Și dragoste-ți jur cât-o să am suflare,
Căci fost-am pierdut, dar Isus m-a găsit! :/