1. Ai auzit vreodată, prietene de Mine? ...
Pe când în largul lumii cutreierai semeţ,
Pe când, cu lănci și scuturi, cohortele străine,
Te căutau să-ţi ceară al vieţii tale preţ?

R1: Ai auzit vreodată, prietene, de Mine? ...
Când floarea vieții tale își scutura podoaba?
Ca să te scap de lanţuri, de moarte de rușine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

2. Eu răsădisem pacea. Tu semănai furtuna.
Și pe-amândoi, mulţimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
Tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

R2: Puteam să zbor din lume sătul de-a ei urgie,
Și-atunci mulţimea, oarbă, te-ar fi cerut degeaba,
Dar M-am gândit la tine, privind spre veșnicie,
Și am murit pe cruce, în locul tău, Baraba.

3. Te chem și astăzi, vino! Și vom străbate norii.
Te-am căutat cu lacrimi prin spini și bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii,
Și ceru-ntreg te-așteaptă de două mii de ani!

R3: De-ai ști ce neagră noapte și ce adânc fierbinte,
Va fi... când suferinţa nu va cunoaște graba...
Vei plânge totdeauna și-ţi vei aduce aminte,
Că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba.

I: Cântările Harului, volumul 2, cântarea 151.
Autor text: Costache Ioanid