1. Ce spune oare vântul, călătorul,
când se sfâșie printre crengi trudit?
Ce spune în durerea lui, izvorul,
cu talpa sfărâmată de granit?
Ce spune mărul ce umorește drumul,
lovit și frânt de orice mână rea?
Ce spune în căminul tău parfumul
/: din trandafirii rupți de mâna ta? :/

R1: Iubește, iubește!
Așa te-nvață tot din jurul tău.

2. Iubește, spune tot ce-n zări palpită,
izvorul lin si vântul legănat
și iarba sub piciorul tău strivită
și grâul între pietre măcinat.
Iubeste, spune mierea din lucernă
și adierea florilor de tei.
Iubește, căci iubirea e eternă,
/: și, iată, bate-n ușă vremea ei. :/

3. Iubește, spune roua dimineții
si mielul blând, de mâna ta răpus.
Nu fă un singur pas în largul vieții,
când pasul te desparte de Isus.
Nu spune-un gând ce dragoste n-aduce
si nu privi, de nu privești duios.
Și-abia atunci, în șoapta noastră dulce,
/: va suspina și va vorbi Hristos. :/

R2: Iubește iubește
e glasul blând și dulce-al lui Hristos.

I: Cântările Harului, volumul 5, cântarea 262.
Autor text: Costache Ioanid.