1. Ce școală-naltă-i bătrâneţea!
E cea din urmă facultate.
În ea înveţi nu cum se-adună,
ci cum se lasă-n urmă toate.

R: Doamne, Tu-ai lăsat această școală,
care ne trezește și ne scoală,
prin credință să-ndreptăm trăirea
înspre harul ce dă nemurirea!

2. Talent, putere, frumuseţe,
tot ce te-mpodobea odată,
se scutură ca trandafirii
mușcați de brumă și de zloată.

3. Zărești adesea în oglindă
un chip străin și ți se pare
că totul e un joc de umbre
și de oglinzi diformatoare.

4. Și totuși, dacă fața-i strâmbă
iar pașii-mpleticiți și grei,
tu porți în piept o aşteptare,
un freamăt lin de porumbei.

5. Căci dacă treci prin școala toamnei
și-a-nfioraților nămeți,
tu știi c-ajungi bogat și tânăr
la poarta nesfârșitei vieți.

6. Să vezi cum cresc cei noi asupră-ți,
să fii lăsat tot mai deoparte,
să strângă lumea pentru astăzi
tu, pentru dincolo de moarte.

7. Să poți păstra în suflet pacea
când ești ca marmora sub daltă,
să pierzi orice, dar nu nădejdea,
ce har măreț, ce școală-naltă!

I: Cântările Harului, volumul 6, cântarea 392
Variantă la " Bătrânețe, școală-naltă" vol. 7, nr. 91
Text: Costache Ioanid
Refren: Nicolae Moldoveanu
Această variantă a scris-o Costache Ioanid, după o stare de vorbă asupra cântării "Bătrâneţe, școală-naltă", care nu se potriveşte cu realitatea.