1. Abia când am ajuns părinte, când copleşit şi minunat,
Priveam miracolul vieţii copilului ce mi l-ai dat.
Când am simţit în piept cum creşte iubirea fără de sfârşit,
Am înţeles adânc măsura în care Doamne, m-ai iubit!
Abia când plânsul întristării şi-nlăcrimatul lui suspin,
Cu gingăşia-mbrăţişării, am căutat să i-l alin.
Abia atunci, iubit Isuse, m-a copleşit iubirea Ta,
Nemărginita-Ţi gingăşie descoperită-n viaţa mea!

R: Oh, nepătrunsa Ta iubire! Aş vrea să nu-ncetez s-o cânt,
Căci ea mă ţine în picioare în alergarea pe pământ!
Părinte Sfânt, ce fără merit, mă scoli în revărsat de zori,
Cu-o înnoită îndurare, cu care zilnic mă-nconjori!

2. Abia când mi-am privit odrasla-ncercând să facă primii paşi,
Am înţeles că şi eu, Doamne, asemeni unor copilaşi,
Adesea cad şi mă împiedic şi de durere sunt învins,
Dar drumul nu-mi sfârşeşte-acolo, c-am fost în Harul Tău cuprins.
Abia când prima neascultare a trebuit s-o pedepsesc,
Şi am putut cu-o-mbrăţişare, iertarea mea s-o dăruiesc,
Când am putut să şterg o vină şi am putut ierta deplin,
Am înţeles adânc dulceaţa iertării Harului Divin!

3. Abia când s-a ivit nevoia, prin certuri mici, copilăreşti,
Să-ndrept copiii spre-mpăcare, am priceput de ce doreşti
Ca fii Tăi să caute pacea, să caute-al altora folos,
Ca să-nlesnească înfrăţirea deplină-n Trupul Tău Hristos!
Şi-abia-nvăţând acestea toate, pot sta-naintea Ta umil,
Să-Ți mulţumesc că-n îndurare mi-ai dăruit şi-acest copil!
Şi pentru toată-nvăţătura trimisă prin odrasla mea,
Deschide-mi inima şi mintea, să-nvăţ înţelepciunea Ta!