1. Când harfa ta îți amutește,
O, cântărețule, să știi:
Ești biruit și te pândește
Cumplitul gol din nopți pustii...

R1: Esti ca fântâna fără apă
Și ca statuia-nțepenit:
La tine nu se mai adapă
Cel ars de sete și trudit

2. Nu-și mai găsește alinare
Cel săgetat de suferinți;
Nici mângâieri, nici ușurare,
În scrâșnetele lui de dinți.

R2: Tu ești înfrânt, o, cântărețe,
Când glasul tău a amuțit.
Și-atrăgătoarea frumusețe
De ochii tăi s-a despărțit...

3. Căci viața ta e doar cântarea;
Ea-i darul ce ți-a fost adus,
Prin ea tu ți-ai făcut intrarea,
În slujba Domnului Isus.

R3: O, dacă taci, trăiești înfrângeri
Și chinuri de neîndurat;
În suflet totdeauna sângeri
Și trupu-n neguri ți-e-mbrăcat.

4. Cântând îți vei păstra puterea
Și sufletul în veci frumos;
Ducând prin cântec mângâierea,
Esti mângâiat tu, de Christos...

R4: Când harfa ta își curmă cântul
O, cântârețule, ești stins...
Robit ți-e duhul de pământul
Ce te-a atras și te-a cuprins.

I: Cântările Harului, volumul 2, cântarea 86.