● Omul este ceea ce iubeste. Daca este iubitor de Dumnezeu omul insusi poate deveni o fiinta care se poate indumnezei prin har. Cine iubeste pe Dumnezeu cu tot sufletul sau, cu toata inima sa, se poate transfigura insusi, nu prin natura, ci prin puterea si lumina energiei divine, intr-un sfant al lui Dumnezeu.

● Dumnezeirea este o mare taina, dar si omul este de asemenea o taina. In adancul structurii sale anatomice si psihologice, si dincolo de acestea in labirinturile quantice ale constiintei, se acunde acel “eu”, acel “infinit limitat”, suficient siesi, si totusi nedesavarsit numai prin sine.

● Paradoxul iubirii crestine este ca nu putem iubi daca nu impartasim cu altii insasi viata noastra, daca nu ne sacrificam pentru altii. Si pe cat daruirea noastra sporeste pe atat noi insine ne umplem cu harisma iubirii.

● Iubirea si harul lui Dumnezeu se revarsa ca ploaia si precum soarele si peste buni si peste rai in egala masura. Numai ca doar cei carora li se deschid ochii induhovniciti si au inima curata pot avea si viziunea luminii taborice, se impartasesc cu ploaia harul divin, se umplu de iubire dumnezeiasca, il pot “vedea” pe Dumnezeu.

● Omul este o fiinta creata sa iubeasca si sa fie iubita. Este o consecinta a dumnezeirii din om care nu se poate exprima altfel decat in iubire.

● Scopul crearii lumii acesteia de catre Dumnezeu a fost ca lumea sa-L iubeasca pe Creatorul sau. Cand iubirea pentru Dumnezeu se va raci si istoria lumii isi va pierde sensul. Omul nu se va mai putea iubi asa cum se cuvine nici pe sine nici aproapele. Atunci este necesara crearea unei lumi noi care sa-L iubeasca pe Dumnezeu.

● Marele paradox spiritual al conditiei omului este ca el ar accepta mai degraba iluzia desarta, non-sensul si absurdul in locul iubirii divine oferite din plinatate si fara plata.

● Pe Golgotha, pe dealul “capatanii”, omul “rational” a incercat sa ucida pe omul “induhovnicit”. Eroare de calcul si de perspectiva. Cum poti sa ucizi lumina lui Dumnezeu din om?

● Se spune ca omul care nu se teme de Dumnezeu se teme de orice altceva. Bravura de moment este de multe ori o forma disimulata a fricii, ispita demonica de a ne face sa sarim in prapastie inainte ca ingerii Domnului sa fie gata sa ne prinda.
● Dupa unele clasificari “antropologice” si teologice oamenii ar fi de mai multe tipuri: carnali, naturali, induhovniciti. Omul carnal se iubeste mai mult pe sine si se face ascultator placerilor, ispitelor hedonistice, epicureiane, narcisiste. Omul natural iubeste pe oameni, dar nu-l iubeste indeajuns pe Dumnezeu. Iar omul spiritual, induhovnicit, iubeste si pe semenii sai si iubeste si pe Dumnezeu. Este de inteles insa toate aceste tipuri si tipologii de oameni sant nu numai in lume, dar si in noi insine, in inima noastra. Este atat de greu sa separam astfel de oameni din noi, fiindca ar trebui poate sa-i smulgem si sa-i despartim din insasi inima noastra. Dar ce nu este cu putinta la oameni, este totdeauna cu putinta la Dumnezeu.

● Omul nu este numai un “animal” politic si social, nu este numai o fiinta psihologica sau un produs al culturii, culturii si civilizatiei, ci inainte de toate el este un miracol pneumatologic, un pamant sacru, inviat si induhovnicit. Sau cel putin asa s-ar cuveni sa fie.

● Asumand umanitatea hipostatic, Logosul insusi “devine” ceea ce nu mai fusese inainte. Cat de important este totusi omul pentru Dumnezeu, daca Dumnezeu Insusi, Creatorul a tuturor celor vazute si nevazute, “isi modifica” existenta Sa eterna si personala de dragul nostru?

● Dumnezeu creaza datorita plinatatii Sale, omul datorita neputintelor sale. Dar prin creatie omul se apropie de Dumnezeu, nu ca “demiurg” ci precum un copil care imita pe cei mari construind pe nisip castele.

● Un om devine cu adevarat Om numai atunci cand iubeste, se roaga, se jertfeste pentru binele aproapelui. Numai atunci omul se redescopera pe sine, adevarata sa valoare si menire. Omul cauta pe Dumnezeu spre a-I face voia si facandu-I voia se cunoaste mai bine si pe sine insusi.

● Exista oameni care au gasit libertatea data de adevarul lui Dumnezeu. Pentru acestia nici lanturile mortii nu-i mai pot tine prizonieri ai intunericului. Dar exista si oameni care se zbat precum insectele prinsi in painjenisul inselator si fatal al istoriei, din care precum dintr-un labirint nu mai stiu cum sa iasa la lumina.

● Nadejedea noastra nu este recastigarea “paradisului pierdut”, ci indumnezeirea. Conditia paradisiaca a omului a fost superioara celei de dupa caderea din har, dar Imparatia lui Dumnezeu promisa de Hristos este o imparatie a Duhului, superioara cu mult starii din paradisul adamic.

● In mintea sfantului rugator constiinta sfasiata de antinomii a omului ganditor se intregeste. In trupul ascetului postitor existenta lumii se vindeca de ranile pacatelor. Prin inima credinciosului adevarat harul lui Dumnezeu se strecoara in lume. Cat de mult i-ar lua totusi omului preocupat sa mai ramana om in aceasta lume?

● Cand omul descopera pe Dumnezeu, de fapt se descopera cu adevarat si pe sine.

● Omul este binecuvantat cu darul libertatii. Dar el nu intelege deplin ce este libertatea pana nu-si gaseste sensul acestei libertati in Dumnezeu Insusi.

● Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul poseda si virtutea puterii. Numai ca pe cat omul da inapoi de bunavoie puterea care-I apartine numai lui Dumenzeu, pe atat omul elimina pentru sine si riscul autodistrugerii. Puterea este un foc spiritual greu de manuit de o fiinta creata, de un prometeu inlantuit. De aceea de atatea ori puterea omului s-a intors precum un sarpe muscandu-si propria coada.

● Daca exista o alegere a unor oameni ai lui Dumnezeu, o “predestinare”, acesta alegere este pentru binele tuturor. Alegerea cuiva nu este numai o binecuvantare, dar si o mare responsabilitate in fata lui Dumnezeu.

Copyright © 2016 Marin Mihalache