Ḯn ultima vreme, cu un zel de fanatism religios medieval, apostoli reprezentativi ai intelectualităţii ateiste au declanşat o contraofensiva prozelitistă antireligioasă globală şi de răspândire a luminii materialismului ştiinţific, fără de precedent, folosindu-se de argumentul aşa zis „ştiinţific”. Iată câteva „best sellers” internaţionale, care pot fi găsite în rafturile de la aprozar, la „koskurile” din aeroporturile lumii, înghesuite printre rafturi unde se vând „comic books”: „Manifestul Ateist: Argumentul Impotriva Creştinismului, Iudaismului şi Islamului”; „Deziluzia existenţei lui Dumnezeu”; „Sfârşitul Credinţei: Religie, Teroare, şi Viitorul Raţiunii”; „Dumnezeu – O Ipoteza Ratată”; „Cum Ştiinta Demonstrează că Dumnezeu Nu Există”; „Dumnezeu Nu Este Mare: Cum Religia Otraveşte Totul”; „Fără de Dumnezeu: Cum un Predicator Evanghelist a Devenit Unul Dintre Ateiştii de Frunte din America”; „Argumentul Dumnezeu”... etc.

Departe de noi însă gândul orgolios şi ispita de a nega într-un fel sau altul meritele extraordinare, evidente şi demonstrabile ale ştiinţei şi ale oamenilor de ştiinţă adevăraţi de pretutindeni şi din toate timpurile, sau de a ne folosi de cine ştie ce argumente ale apologeticii obscurnatist-religioase pentru a apăra pe sărmanul Dumnezeu de contraofensiva declanşată de profeţii profani ai ideologiei „scientismului ateist”, mai ales că personal credem că între ştiinţa autentică şi religia adevărată, între cunoaşterea obiectivă, empirica, experimentală, şi cunoaşterea prin revelaţie, nu există o prăpastie de proporţii astronomice, metafizice, nu pot de fapt să existe contradicţii atât de ireconciliabile, de incompatibilitate absolută, mai ales că în ultima instanţă atât descoperirile ştiinţifice precum şi revelaţiile divine s-au dovedit hotărîtoare pentru existenţa istorică, au fost şi sunt plăsmuite şi revelate prin intermediul aceloraşi substraturi, arhetipuri şi matrici creative ale inteligenţei şi constiinţei omeneşti. Ambele metode de cunoaştere sunt importante cel puţin pentru viaţa din această lume, dacă nu credem în cea care va să vină, pentru perpetuarea existenţei şi pentru supravieţuirea omului, faunei şi florei, pe această insulă plutitoare dintr-un ocean de necunoscut şi incertitudine.

Ceea ce ne preocupă pe noi în articolul de faţă este însă netemeinicia acelui aşa zis „argument ştiinţific”, argument ce se invocă de fiecare dată atunci când propagandistii conceptiei ateiste despre lume şi viaţă încearcă să demonstreze superioritatea teoriilor (nu a credinţei) lor. Ȋn primul rând, pentru omul credincios, existenţa lui Dumnezeu este în genere înţeleasă ca o realitate spirituală, mistică, non-corporală, revelându-se din sfere de cunoaştere şi dimensiuni altele decât cele ale realităţii lumii naturale, materiale şi a legilor acestora de care se ocupa în genere ştiinţa. De aceea, neavând interes şi nici access în lumea spirituală, dar după omul credincios tot atât de reală, practic ştiinţa nu poate demonstra nici că Dumnezeu există, nici că Dumnezeu nu există. Tot astfel, cunoaşterea obtinută numai pe cale ştiinţifica, empirică, experimentală, reprezintă doar o „pardigma culturală” în continuă schimbare şi reevaluare, de întelegere a vieţii, a omului, a naturii, a cosmosului, dar nu a lui Dumnezeu, care fiind spirit şi iubire nu este o entitate fizică, materială şi naturală, nu poate fi deci nici obiect de cercetare şi cunoastere ştiinţifică. Pentru mulţi oameni Iubirea pur şi simplu există.

Argumentul ştiinţific folosit de noul ateism, nu ştiinţa per se, este procedeul reducţionist de deificare a raţionalului şi a voinţei constiente, este „cultul raţiunii”, încercarea de negare a existenţei a tot ceea ce este non-raţional, non-corporal şi dincolo de capacitatea noastră de cunoastere şi întelegere. Ȋn ultima instanţă, obiectul ştiinţelor naturale îl constituiesc evaluarile cantitative şi nicidecum realitatea mistica, non-corporala, transcedentală. Deocamdată însă şi omul de ştiinţă şi cel religios urcă pe dibuite pe treptele întunecate ale cunoaşterii fără a şti sau a anticipa ce ne poate aştepta la capătul scării ori dacă scara este proptită pe peretele care trebuie. Focul lui Prometeu este totuşi o putere greu de mânuit fără un pic de întelepciune divină. Şi aceasta s-ar putea să fie chiar punctul nostru vulnerabil, al cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice demiurgice, dar fără responsabilitate etică, al riscului necunoaşterii apriorice a răului şi a binelui absolut. Ştiinţa fără morală şi morala fără religie pot avea efecte malefice, fatale pentru om şi pentru viaţa pe pământ. Mândria faustică a cunoaşterii, focul furat de Prometeu de la zei, sunt puteri care în mâna ucenincului vrăjitor pot declanşa ultimul „big bang” de care să se ştie.

Atunci de ce totuşi acest atac antiteist furibund ca de viespar agitat, ce deziluzie şi patima bolborosesc în subconstientul acestor „cai ai apocalipsei”, apostoli ai apostaziei, este greu de ştiut? Argumentele ştiinţifice ale morţii lui Dumnezeu folosite de propaganda noului ateism sunt docte şi sofisticate, însă sunt totodată tendenţios, parţial şi selectiv alese, amestecate cu patos acuzator, propagandistic, partinic, ceea ce face să nu fie convingătoare dincolo de orice dubiu raţional şi logic chiar şi pentru autori.

Răspunsul cel mai simplu şi mai clar la astfel de argumente ştiinţifice folosite de reprezentanţii noului ateism îl dă chiar Dumnezeu în Cartea lui Iov, capitolul 38. Dar fiindcă sunt declaraţi atei convinşi şi neagă aprioric orice argument biblic, s-au găsit totusi suficienţi intelectuali, oameni cu scoală şi minte, de bună credinţă, care să aducă suficiente argumente tot ştiinţifice şi să pună în evidenţă parţialitatea şi erorile argumentelor ştiinţifice ale noului ateism, să dovedească falsitatea premizei şi a concluziei după care ştiinţa ar putea dovedi că Dumnezeu există sau nu există. Numai că lucrările apărătorilor credinţei nu s-au bucurat de aceeaşi atenţie, promovare şi publicitate precum cele ale noului ateism. Aceşti apărători au fost ignoraţi, marginalizaţi, nu au fost invitaţi la „talk show”-uri, cărţile lor nu se gasesc pe rafturile de la aprozar, numele lor nu fost celebrate precum cele ale stelelor de cinema. De aceea, cu limitele inerente unuia care nu are o pregătire ştiinţifică pe măsură, am încercat să compilăm mai jos idei şi argumente aduse de câţiva din avocaţii apărării lui Dumnezeu. La acest process cu public în care avocaţii noului ateism încearcă să dovedească pe baza de argmente ştiinţifice, nu numai filozofice ori teologice, că Dumnezeu este mort, juriul a fost lăsat să asculte numai probele şi pe experţii acuzării. După cum rămâne de văzut, au fost şi sunt voci care ca la judecata din curtea lui Pilat au fost de alta părere, numai ca voicile apărării n-au putut fi auzite din cauza mulţimii tocmite să vocifereze „răstigneşte-L, răstigneşte-L”. Iată deci câteva din argumentele ştiinţifice aduse de avocaţii apărării lui Dumnezeu compilate din diverse surse concordante în principiu.


După unii autori ai unor lucrări scrise ca raspuns la argumentele aduse de reprezentanţii noului ateism, ştiinţa este departe de a fi demonstrat cu argumente, experienţa şi evidenta dincolo de orice dubiu al raţiunii şi al logicii umane, că Dumnezeu există ori nu există. Argumentul ştiinţific este incorect şi neonest atunci când se folosesc anumite concepte valabile şi verificate ale fizicii, ale astrofizicii, ale matematicii, ale cosmologiei spre a explica misteriosul proces al creaţiei, şi al existenţei universului şi al vieţii, şi în acelaşi timp să prezinte creaţia ca rezultat al hazardului, al întâmplării, al germinării vieţii din „supa de neutroni” gătită după retete gnostice în cuptorul fierbinte ca iadul de după acel magic „big bang”, ori unul din „big bang”-urile posibile. Ceea ce a fost înainte de „big bang”, doar Dumnezeu ştie. Tăcere. Iar dacă a existat doar un „big bang” atunci logic şi rational, ştiinţific chiar, trebuie să fi preexistat şi o superforţă formidabilă, un Creator, o esenţă misterioasă de magnitudine greu de imaginat, care să pună colosul creaţiei cosmice în mişcare. Fericitul Augustin s-a întrebat cândva şi el ce putea face Dumnezeu înainte de a crea lumea. Răspunsul său a fost ca neexistând timp şi spatiu Dumnezeu se odihnea. Poate atunci, când Dumnezeu dormea, au apărut ca prin magic, „ex nihilo”, timpul, spaţiul, legile fizicii aşa cum îşi imagineză unii oameni de ştiinţă.


Cert este că deocamdată nu prea se ştie cum şi prin ce împrejurare au apărut ca prin hazard timpul, spatiul, legile fizicii, după cum nu se ştiu prea multe nici despre apariţia miraculoasă a conştiinţei şi a inteligenţei, ca să nu mai vorbim despre cum au fost creată ordinea universului şi de cine, câtă materie şi energie neagră există, câtă energie quantică ... cine a creat formulele, ecuaţiile şi axiomele matematice, legile fizicii, şi de ce acestea nu evoluează odată cu universul. Aceasta misterioasă superforţă, pe care oamenii în lipsă de un termen mai corespunzator o numesc Dumnezeu, nu poate fi reprezentată de bizarele energii quantice fiindcă lumea nu putea apărea în vid, din nimicul absolut cum pretind apologiştii noului ateism.

Se emit tot felul de ipoteze şi teorii, unele mai bizare şi esoterice decât cele religioase, mistice şi gnostice, care unii pretind că pot fi demonstrate matematic. Numai că şi dacă ar putea fi demonstrate matematic, pe baze de formule şi ecuaţii „elegante” asta un înseamnă că universul ori multiversurile reprezentate matematic sunt neapărat şi reale, corporale ori non-corporale, obiective, verificabile. Iar dacă s-ar dovedi că sùnt reale aceasta n-ar exclude necesitatea intervenţiei divine la creaţia şi punerea în mişcare a complexelor sisteme gravitaţionale şi a legilor fizice şi cosmologice necesare să le întreţină în existenţă. Şi chiar dacă ipoteza existenţei unui infinit de universuri, unele cu parametri deosebiţi de universul în care trăim ar fi corectă, aceasta n-ar elimina necesitatea unui Creator. Ba dimpotriva, ar trebui să existe un Creator infinit şi omnipotent, şi mai majestic şi puternic poate decât Dumnezeul revelat biblic.

Pornind de la axiome, de la parametri, ori ipoteze aprioric asumate ca fiind adevărate şi corecte, matematicienii ajung la ipoteze şi teoreme arbitrare, la modele standard care pot fi logic plauzibile ori corecte matematic, dar nu neaparat pot fi şi verificabile fizic, ştiinţific, după cerinţele de verificare şi metodologia ştiinţifică, să nu mai vorbim din punct de vedere metafizic. Există o anumită corelaţie între lumea fizică, cea a minţii omeneşti şi cea matematică, dar există si realităţi şi adevăruri innacesibile percepţiei senzoriale, minţii omeneşti, realităţi de dincolo de frontirele cunoaşterii şi ale imaginaţiei, ale realităţi metafizice cu valoare şi dimensiuni transcedentale. Şi lumea fizică şi cea mentală precum şi matematica au limite, orizonturi, peste care nu se poate trece deocamdată decat prin credinţă.

Argumentul „big bang”, miracol ori coincidenţă, a creat condiţii şi constante cosmologice, parametri de o extraordinară or divină perfecţiune. Oamenii de ştiinţă însăşi, ateişti, neateişti ori agnostici, de bună credinţă, sceptici ori cinici, susţin, argumentează şi încearcă să dovedească matematic şi experimental că numai o minusculă variaţie ori deviaţie în echilibrul temperaturii ori masei elementelor, a sarcinii electronice, a constantelor cosmologice, ar fi dus la imposibilitatea creaţiei ori a existenţei universului, a genezei cosmice, a pământului, a vieţii, a omului, a inteligenţei, a tuturor celor văzute şi nevăzute. Dacă gravitaţia ar fi fost cu puţin mai slabă, materia, materialul de construcţie al universului, a stelelor şi galaxiilor n-ar fi existat. N-am fi exista deci nici noi dotaţi cu inteligenţă divină şi capabili astăzi să punem astfel de întrebări mai mult sau mai putin plauzibile cum ar fi paradoxala întrebare dacă nu cumva universul, cel puţin cel vizibil, nu este aşa cum este fiindcă aşa îl vedem ori îl percepem noi, fiindcă l-am fotografia cu imaginaţia creativă şi l-am pus spre investigaţie sub lupa noastră subiectivă de observaţie.

Oamenii de ştiinţă sùnt în mare parte de acord că rămân totuşi nerezolvate întrebările cu privire la magnitudinea forţelor care guvernează toate intereacţiile electronice, acea misterioasă proporţie constanta de „1/137”, cine a putut face aceste calcule divine în fracţiuni de secundă după ce a început spectacolul „pirotehnic de artificii” numit „big bang”. Apararea lui Dumnezeu, a Creatorului tuturor cele văzute şi nevăzute argumentează nu fără de baze ştiinţifice, faptul ca omul, ştiinţa de astăzi, nu au reuşit încă să explice clar şi convingător cum a început lumea după big bang, spontan, ca prin minune, cum şi când a inceput reproducerea componentelor chimice anorganice din „supa de neutroni”, cum au apărut macrostructurile realităţii concrete, materiale din microcosmosul haosului quantic, cum au răsărit din oceanul cald şi ospitalier ale incertidinilor quantice celulele vii, cum s-au transformat apoi în celule de tip „eukaryotic”, cu structuri complexe şi organisme superioare, cum s-a format apoi conştiinţa în întunericul şi labirinturile unui castron de pastă cenuşie care este creierul, coca din blidul oaselor craniene, arborele neurotic înflorind în miliarde de reţele de transmisie electromagnetică, floarea inteligenţei omeneşti, cea demonică, cea divină, cum s-a produs evoluţia omenească de la animal la om prin dezvoltarea de la sine a gândirii simbolice şi artistice, prin crearea şi descoperirea de imagini şi concepte, a numerelor şi axiomelor matematice, a legilor fizicii si a celor cosmologice. Minţile cele mai luminate, oamenii de ştiinţă si mai ales cei din domeniul fizicii teoretice şi ai astrofizicii, matematicieni şi programatori de geniu, consideră că sansa creaţiei „ex nihilo” a universului, a vieţii şi a omului, ar putea fi efectiv nulă când numai pentru existenţa unui singur parametru din multiplele necesare creaţiei sansele probabilistice sunt la un număr egal cu 1 înmultit cu 10 ridicat la puterea de 117 de zerouri.
Religia şi ştiinţă sunt două metode complementare, gnoseologice, epistemologice şi revelatorii, nu antagoniste, necesare experienţei omeneşti care nu trebuie să fie neaparat în competiţie. Fiecare disciplină caută şi se ocupă de alt fel de adevăr: ştiinţa de adevărul demonstrat şi verificat experimental; religia de adevărul revelat. Ambele caută să găsească un sens vieţii. De aceea, omul religios, cu frică de Dumnezeu, nu trebuie să fie credul şi naiv, să fie intimidat în faţă aroganţei oricărui argumenent ştiinţific al propaganedei noului ateism. Frontierele sufletului sunt atât de profunde că religia are ce explora până la sfârşitul veacului. Ȋntr-un univers al cărui început şi sfârşit, al cărui limite, dacă există, nici nu pot fi inchipuite de imaginaţia omenească, există, slavă Domnului, loc şi pentru credinţa prin revelaţia harului divin. Noul ateism însă este o mişcare religioasă şi intelectuală „per se”, este încercarea utopica a omului de a se instala pe sine ca prinţ moştenitor pe tronul lui Dumnezeu pe care cei de credinţă şi religie neo ateistă ori antiteistă, „theotanatologii”, îl declară acum nu numai filozofic ori teologic ci şi din punct de vedere ştiinţific mort. Un dumnezeu, a cărei existenţă sau non-existenţă depind de plauzibilitatea şi veracitatea argumentelor ştiinţifice ale omului, nu este Dumnezeu.

Copyright © 2016 Marin Mihalache