Un copil nu se naște râzând, ci plângând. Pe parcursul vieții sale, omul are parte mai mult de lacrimi decât de bucurie și râs. Rareori s-au văzut oameni care pleacă râzând pe lumea cealaltă. Plecarea omului în veșnicie este însoțită de lacrimi, așa cum este și venirea lui pe acest pământ. De ce? Păcatul neascultării față de Dumnezeu, al primilor oameni, este o cauză a acestui fapt. Totuși, chiar dacă plânsul ne însoțește ca umbra, Domnul Isus, prin moartea și învierea Sa, a refăcut legătura dintre Tatăl ceresc și om. El a readus zâmbetul pe buzele și în ființa omenească prin garanția mântuirii și a iertării păcatelor. Doar prin iubirea lui Isus, prin pocăința și credința noastră în El, avem vindecare, speranță, bucurie, și demnitatea de copii ai lui Dumnezeu, precum și posibilitatea trăirii unei eternități fericite cu Creatorul nostru. Numai în acest mod, plecarea noastră în veșnicie, chiar dacă este însoțită de lacrimi, are în ea și un motiv de bucurie și liniște sufletească. Pentru că știm, sigur, că “dincolo” ne așteaptă Tatăl ceresc, Domnul Isus, și Duhul Sfânt, și un loc minunat, alături de toți cei dragi care au plecat din lume credincioși mântuiți. Fără nădejdea aceasta, a iertării păcatelor prin sângele Domnului Isus Cristos, suntem pierduți, și pe pământ, și în veșnicie. Și dacă aici plângem pentru o perioadă scurtă de timp, “dincolo”, dacă nu am primit Darul iertării, suntem în pericol de a plânge o veșnicie întreagă. Dumnezeu să ne ajute să înțelegem marea însemnătate a mântuirii prin Darul fără plată al Tatălui ceresc, Fiul Său, dat oamenilor pentru a fi împăcați cu El, și pentru a avea o viață veșnică fără plâns.