● Moartea este întrebarea crucială a vieţii. Învierea este răspunsul.

● O istorie fără sfârşit este oricum un non-sens pentru noi, chiar dacă lumea ar merge din progres în progres. Absurditatea vine din monotonia trudei sisifice. Numai miracolul învierii din morţi dă un sens vieţii şi răscumparare relativităţii istoriei.

● Hotărât lucru: lumina învierii devine tot mai clară, pe cât istoria lumii intră în propriul amurg, pe cât zădărnicia propriilor raţiuni de a fi ale omului fără de Dumnezeu încep să-şi arate tenebrele.

● Între păcat şi moarte există un cerc vicios: păcătuim fiindcă murim şi murim fiindcă păcătuim, sau am păcătuit şi nu ne-am pocăit, ori ne-am pocăit (ori căit) prea târziu, adică în ziua dreptei judecaţi de la sfârşitul veacului. Prin Învierea lui Iisus acest ciclu fatidic a fost rupt, dăruind omului posibilitatea reală a urcuşului duhovnicesc. Însăşi această nouă naştere în duh a noastră este o anticipare şi o dovadă a libertăţii noastre spirituale şi deci şi a învierii noastre de apoi. Lanţurile morţii au fost întradevar sfărâmate.

● Învierea este trupească şi duhovnicească. Numai învierea trupească este pentru toţi.

● Învierea personală este acea necesară transformare a fiinţei omeneşti capabile de acum să primească plinătatea darurilor Sfântului Duh.

● O cruce care nu duce la înviere este tot un instrument de tortură.

● Pe crucea Calvarului, în Iisus Hristos, Dumnezeu “moare” ca om. Aceasta a devenit un fapt fundamental pentru mântuirea noastră. Astfel, Dumnezeu, care altfel ar fi rămas neschimbat prin fire, în esenţă, îşi “adaugă” la existenţa Sa şi existenţa şi condiţia mortală a omului, prin Înviere însă ridicând şi omul la privilegiul şi demnitatea unei vieţi noi întru Dumnezeu.

● Mulţi doresc aureola luminoasă a învierii, dar nu şi noaptea sufletului, a suferinţei pe cruce.

● După sfânt învierea Sa, Iisus se arată celor care L-au iubit şi apoi au crezut în El. Tot aşa şi astăzi se arată în duh mai ales celor ce cred în El şi îl iubesc.

● De pe colina răstignirii lui Iisus încă mai curg râuri de sânge prin istorie. În această lume însă, unde soarele luminează deopotrivă pe cei buni şi pe cei răi, şi unde şi noi ne naştem pe rând parcă numai să ne încerce durerea şi suferinţa, în această lume a răsărit cândva Soarele Dreptăţii, al dreptăţii eterne: Adevărat a Înviat!

● Când ostilitatea lumii dimprejur ridică în jurul nostru munţi de indiferenţă şi de rea voinţă, când întunericul ne sapă sub fiecare pas capcanele căderii, singura noastră speranţă este lumina învierii. Lumina care ridică la viaţă chiar şi sâmburele cel mai închistat din inima pământului, lumina care rupe lanţurile unei existenţe orbite de întunericul păcatelor.

● Un creştin adevărat este ca şi înviat din morţi. El vede spiritual şi trăieşte în dimensiunea unei noi realităţi, a realităţii mistice şi revelate, aşteptând cu o bucurie mistică ziua în care învierea nu va mai fi o simplă “metaforă” desemnând o realitate greu de explicat numai prin raţiune, ci o realitate eternă, vizibilă tuturor şi deci fără nevoia de “metafore” care să o explice.

● Învierea începe la botez, după cum pentru cei botezaţi se anticipează o înviere la sfârşitul vecurilor. Dar după botez sufletul începe să capete putere să supună şi trupul până la înduhovnicire şi înviere. Astfel sufletul nostru începe să crească precum aripile unei păsări. Fiindcă sunt prinse de trup, aceste aripi pot căra şi trupul spre înălţimi celeste.

Copyright © 2017 Marin Mihalache