● Căutarea fericirii este un ideal omenesc veșnic neîmplinit, un proiect mereu în stadiul de construcție. Chiar și cei care reușesc să-i ridice templu acestui ideal realizează până la urmă că viața este scurtă și că trebuie să lase proiectul neterminat și să se întoarcă de unde au venit sperând că poate urmașii vor reuși ei să ajungă să fie fericiți. Poate că planul lui Dumnezeu nu este acela ca omul să alerge disperat să ajungă la acea mult visată “fata morgana” a fericirii lumești cât este poate acela de a-l face pe om o ființă binecuvântată care să caute și să găsească fericirea iubindu-L pe Dumnezeu și pe aproapele și astfel devenind prin har participant liber și conştient la gloria divină.

● Deşi mereu departe de lumina adevărului, din nevoie de principii divine care să îi lumineze existența, să facă misterul vieții mai palatabil condițiilor naturale și istorice în care a fost nevoit să trăiască, omul a acceptat revelația divină ori a inventat idealuri care ca pe niște focuri sacre le-a îngrijit să nu se stingă și în jurul cărora din teamă a trebuit să stea de veghe în noaptea istoriei și a existenței.

● Un Dumnezeu atotputernic, omnipotent poate crea trupuri cu viaţă şi din alte materiale decât ţărâna în care a suflat duh odată. Ori poate transfera electronic, converti informaţia dintr-un trup şi o conştiinţă cu memorii înregistrate în mediul psihic, de pe benzi şi aparate electronice depăşite tehnic pe medii, câmpuri şi structuri mai avansate, pe o alte lungimi de unde, pe alte frecvenţe, pe alte spectre quantice, dinamice, divine, transfigurând şi transformând energiile solidificate, lutul, materia şi materialul ca orice meşter olar priceput, ori ca orice programator de coduri electronice cu experienţă, har şi infinită creativitate.

● Trupul este precum un costum de scafandru, de astronaut încă în misiune interspaţială, costum croit pe măsură pe care trebuie să-l purtăm atâta timp cât duhul nostru pogorât din ceruri continuă să exploreaze şi să experimenteze viaţa în condiţiile antropice ale planetei Terra incognita. După ce misiunea noastră pe pământ se sfârşeşte nu mai avem nevoie de costumul nostru de carne, oase şi piele, de neuroni şi hematii, necesar condiţiilor atmosferice specifice de pe pământ. Devine chiar o povară în plus. De aceea îl şi lepădăm înainte de zborul spre locul de unde am venit, precum fluturele îşi leapădă crisalida când descoperă bucuria divină a înălţării.

● Nu se poate deocamdată verifica şi empiric faptul că Dumnezeu există? Dar aveţi puţintică răbdare fraţilor. Este vorba de un Dumnezeu infinit care nu are nici un motiv să se grăbească, nu se află sub tirania necesităţii de a ne satisface nouă toate curiozităţile copilăreşti, naive, infantile. Poate că Dumnezeu ne consideră insuficient de maturi pentru o astfel de revelaţie, nepregătiţi să îndurăm şi să rămânem şi teferi după ce am fi expuşi la astfel de cunoştinţe şi experienţe teofanice. Cine poate privi la fața lui Dumnezeu?

● Omului care are încredere în providenţa divină, care este conştient că trăieşte cu întreaga sa fiinţă în prezența lui Dumnezeu, care are conștiința învăluită în lumina sacră nu mai are atâta nevoie de argumente filozofice ori dovezi ştiinţifice să-l convingă de faptul că Dumnezeu există. Dumnezeu este Iubire nu material de cercetare.

● Dumnezeu respectă libertatea relativă pe care i-a dat-o omului şi de aceea nu-l copleşeşte pe om cu toată plenitudinea puterii şi a slavei sale divine, ci îl lasă pe om să se apropie de El prin credinţă şi în măsura în care viziunea luminii taborice nu-l orbeşte ci îi deschide ochii să vadă. Dacă Dumnezeu s-ar face cunoscut evident şi fără tăgadă, dacă s-ar prezenta la cerere sau ordin pe tava laboratoarelor de cercetare, ori pe frotiul microscopic, sau forţându-ne să-I recunoaştem prezenţa prin decret prezidenţial, n-ar mai nevoie de virtutea teologică a credinţei. Şi cât de searbădă, isipidă şi plictisitoare nu este lumea căreia îi lipseşte şi ultimul dram de credinţă?

● Desigur, Dumnezeu nu exista doar pentru ca nu stă în puterea noastră de înţelegere să-L concepem ca pe un Dumnezeu fără existenţă. Dimpotrivă, fiindcă Dumnezeu există, El a creat, a adus în existenţa fiinţe cu suficientă inteligenţă să înţeleagă faptul că El există chiar dacă nu aşa cum ne imaginăm noi. Ba mai mult, l-a învrednicit pe om şi cu darul liberăţii de a se îndoi dacă vrea că Dumnezeu există, pentru ca în final să ajungă singur la concluzia că existenţa divină este o condiţie „sine qua non” a existenţei omeneşti.

Copyright © 2016 Marin Mihalache