Meditație – Epistola către Evrei cap.11v.6

Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.

Putem avea următoarele enunțuri:

e1: Eu cred că există Dumnezeu.
e2: Eu nu cred că există Dumnezeu.

În cazul (e1) avem o afirmație iar în cazul (e2) avem negarea lui (e1) prin forma la negativ a verbului din propoziția principală. În acest mod, la nivelul minții, a conștiinței, revine datoria (chiar obligația) de a justifica doar enunțul afirmativ în timp ce enunțul negativ din propoziția principală nu obligă la construirea unei argumentări, deoarece, bineînțeles, nu este nimic de susținut căci: Eu nu cred.

Dacă am fi mai atenți cu enunțurile, forma care ar descrie mai bine realitatea celor două moduri de gândire ar fi:
e3: Eu cred că există Dumnezeu.
e4: Eu cred că nu există Dumnezeu.

Acum, în enunțul din (e3) cât și în enunțul din (e4) se fac afirmații în propoziția principală, afirmații ce obligă fiecare din cele două părți să aducă justificări.

În acest mod dificultatea de a demonstra ceea ce este în afara putinței de a fi demonstrat rămâne nu numai pe susținătorii lui (e3) ci se transferă și pe susținătorii lui (e4).

Deși există numeroase argumente pentru ambele puncte de vedere (să demonstrezi științific fiind imposibil), până la urmă credința este cea care se manifestă pentru fiecare din cele două părți. Argumentele te fac să crezi una din cele două.

În viață sunt oameni care au parte de experiențe (inclusiv experiențe cognitive) prin care Îl recunosc pe Dumnezeu (Îl cunosc pe Dumnezeu prin intuiție) și trec de la o credință la altă credință (în mod comun se zice de la necredință la credință), intuiția fiind un mod de cunoaștere și constituind o latură ( o dimensiune sau o parte) a credinței.

Grigore Hurdubae