● Dumnezeu este creativ, original mai ales în ceea ce privește capodopera creației sale, omul. Dumnezeu nu se repetă şi nu crează doi oameni identici. Crează doar unicate, persoane umane nu indivizi fără suflet şi personalitate. Spre deosebire de om care se străduiește să facă din sine un robot, un cyborg fără suflet, un individ fără personalitate, unicatele lui Dumnezeu au valoare şi fiindcă orice unicat este valoros prin sine. Tot ceea ce este creat în masă, pe banda rulantă sunt obiectele de consum care devin din ce în ce mai ieftine pe cât sunt produse în număr mai mare. Dar înainte de toate omul este valoros fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cei care nu-şi recunosc sorgintea divină sau refuză asemănarea cu prototipul, cu matricea divină, se devalorifică de bună voie şi nesiliţi de nimeni, iar Dumnezeu le respectă alegerea.

● Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Toate ființele umane sunt purtătoare ale chipului dumnezeisc. Această este un dat. Dar la asemănarea cu Dumnezeu se ajunge prin devenire spirituală, prin transfigurare, urcând prin har din slavă în slavă. Este înduhovnicire, theosis, sfinţenie, apoteoză a pelerinajului. Chipul este începutul călătoriei, asemănarea este sfârşitul, împlinirea, desăvârşirea acesteia.

● Omul este o taină, dar Dumnezeu este o Taină şi mai mare. Ştim o parte din adevăr, mai învăţăm o parte, dar nu ajungem niciodată să descifrăm, să înţelegem întreaga taină a lui Dumnezeu. Şi în lumea de apoi mereu va mai fi o cortină, un văl de separare după alt văl de separare, după care se va ascunde Faţa luminoasă a lui Dumnezeu. Dar dincolo de zorii lumii acesteia, de vămile increatului, fiind mai aproape de Dumnezeu, între noi şi Dumnezeu va fi poate un văl mai subțire și transparent prin care vom putea să vedem măcar câteva dintre franjurile strălucitoare ale gloriei Sale divine.

● Dumnezeu cel întrupat, care s-a făcut om ca omul să se îndumnezeiască, este în acelaşi timp nevăzut dar prezent în ceruri dar şi în mijlocul nostru, este aproape de noi şi în noi, în suflet și în trup, dar şi lângă templul trupului mai ales când suntem singuri şi neconsolaţi. Numai dacă am intui ori ne-am da mai curând și cu adevărat seama de prezenţa divină. Ar fi mai puţină suferinţă în noi şi în lume fiindcă am avea pe cineva oricând lângă noi gata să ne asculte, să ne mângâie, să ne înţeleagă nevoinţele. Şi desigur Iisus ne înţelege cel mai bine. Doar a trecut şi El în timpul vieţii sale pământeşti prin atâtea.

● Omul modern, cu bune intenţii uneori, construiește utopice castele pe nisip, visează la un viitor luminos, la vârsta de aur a omenirii. Ceea ce nu este rău în sine mai ales dacă n-ar fi vorba decât doar de niște vise și cele mai mult dintre aceste vise cel puțin până acum nu s-ar fi terminat în coşmare. Din păcate, în goana noastră de a ajunge prea departe uităm cine suntem, nu mai ştim de unde venim și nici unde vrem de fapt să ajungem.

● Spectrul înţelepciunii se întinde de la polul negativ al înţelepciunii demonice, la înţelepciunea acestei lumi şi dincolo de lume adică până la polul plus al înţelepciunii divine. Dacă am şti de fapt limitele şi orizontul unde un tip de înţelepciune începe şi unde se termină am fi toţi precum îngerii din ceruri. Dar și unii dintre îngeri au greșit fatal în aceasta privință.

● Un înţelept cu mintea smerită și inima sensibilă religios nu-şi bate capul prea mult și nu-și pierde din tihnă să afle unde sunt limitele timpului şi ale spaţiului fiindcă practic vorbind acestea există şi pot fi depistate și în întunericul din sine. Înțelepciunea începe de fapt după aceea, când încearcă prin har să iasă din întuneric la lumină.

● Viaţa între limitele spaţiului şi ale timpului implică şi durerea de aripi a creşterii, a devenirii, a ieşirii de sub relativitatea gravitaţiei, cu viteza infinită a luminii divine din noi. Fără de creștere şi transfigurare spirituală am rămâne veșnic prizonieri între limitele coordonatelor relativității, între polii imaginaţiei.

● Un creştin trăieşte oricum dincolo de timp şi de spaţiu, într-o lume a aşteptării cu speranţă. Nu a ajuns acolo, dar este pe drum. Acolo îi este sorgintea și locul unde aparține și până nu ajunge la locul său este într-un continuă căutare, de diaspora spirituală, nu se poate simți nici împlinit, nici liniștit și nici fericit cu adevărat.

● Sfârşitul timpului nu este în viitor ci în transcendent, în dimensiunile nemăsurate şi tainice ale matricei trinitare, acolo unde şi existenţa şi timpul devin realităţi ultime, eterne, transcendente. De aceea salvarea omenească nu se realizează prin ieşirea din timp ci transfigurarea spațiului-timp din noi înşine, tranziţia din condiţia efemeră în realitatea eternă.

● A fi mântuit înseamnă a ajuta pe ceilalţi să se mântuiască înaintea noastră. Deși fiecare își duce propria cruce mântuirea nu este o cursă de unul singur. A dori însă cu orice preţ să ne mântuim înaintea altora, a transforma procesiunea liturgică a sufletului într-o competiţie lumească este ca şi cum am părăsi pe semeni în focul luptei cu forţele întunericului spre a ajunge noi teferi şi primii să primim laurii victoriei. Cel ce-şi părăseşte aproapele şi dezertează de pe frontul comun al înduhovnicirii lăsând în urmă pe fratele său rănit şi muribund nu ajunge prea departe nici el fiindcă este departe de Dumnezeu cu inima.

● Paradoxul omenesc este că omul văzând lumina cea adevărată a învierii continuă să se ascundă precum Adam în grădina creației şi să rătăcească prin văgăuni întunecoase precum cârtiţele care osteninudu-se prea mult să sape galerii subterane şi muşuroaie de argilă şi zăbovind prea mult în întuneric îşi pierd din ce în ce mai mult vederea, orientarea, direcția de ieșire din labirint.

● Asumând moartea Logosul impune şi o anumită logică, o anumite necesitate şi certitudine ontologică vieţii şi morţii. Sfârşitul vieţii nu mai este nonsensul morţii ci existenţa în Logos.