• Întruparea a fost necesară ca și noi oamenii să putem primi toată plinătatea harului Duhului Sfânt. Harul a fost totdeauna prezent ȋn creație, de la începutul lumii, dar este cu desăvȃrșire present ȋn creația cea nouă, înduhovnicită întru Hristos.

• Numai un trup omenesc înduhovnicit, luminat de Duhul Sfânt poate la înviere să-l vadă pe Hristos cel transfigurat. Fiindcă fără ochi spirituali nu putem vedea mai departe de propria umbră. Suntem precum cȃrtițele ȋn ȋntunericul pămȃntului, care nu pot vedea mai departe de mușuroiul de pământ, de mormântul de deasupra.

• Trupul este un aliat al sufletului. Când sufletul se îndepărtează, trupul se dezintegrează, intră ȋn procesul de degradare. Este sufletul acela care se reunește cu trupul. Trupul nu poate trăi fără suflet, fără suflare de viață dar sufletul poate exista fără trup fiind energie invizibilă de natură perenă și sorginte divină. Ipoteza după care trupul și sufletul sunt una precum și ipoteza că nu există suflet, ci numai trup, nu explică cine suferă atunci cȃnd durerile sunt nefirești, nu sunt de natură fizică, materială.

• Prin întruparea lui Iisus Hristos ni se face cunoscut și Tatăl și totodată ni se revelează și taina Sfântei Treimi; omul este ridicat din condiţia naturală dualistă la cea de ȋndumnezeire, la comuniunea prin har cu esenţa divină treimică.

• Existența lui Dumnezeu eludă înțelegerea omenească, numai că mintea ne este luminată din când în când de cȃte o străfulgerare a luminii increate, a harului divin. Ca un fulger care despică noaptea conștiinţei ȋn două, ȋntre cele două prăpăstii de ȋntuneric se deschide o cale de trecere precum prin apele biblice ale Mării Roșii.

• Dacă nu s-ar lua în considerație și partea noastră oricât de minimă de voință, de participare ȋn sinergie cu harul divin la lucrarea de mântuire atunci n-ar trebui nimeni să se nevoiască să facă binele. Desigur Dumnezeu își revarsă harul și peste cei buni și peste cei răi deopotrivă. Dar este partea noastră de liberă acceptare și de conlucrare cu Duhul Sfȃnt care de fapt ne diferențiază pe unii de alţii în fața lui Dumnezeu, ne așează ȋn partea dreaptă sau stȃngă a crucii.

• Prin Fiul lui Dumnezeu noi dobândim înfierea cerească. Prin Duhul Sfânt noi devenim conștienți de acest act al înfierii noastre ȋntru Domnul.

• Dumnezeu a creat lumea din nimic dar a avut ca model rațiunile divine ale Logosului și la îndemână energiile spirituale și creatoare ale Duhului. Deci n-a fost chiar nimic la ȋnceputuri.

• Spiritul este ca fermentul ce dospește aluatul. Dacă drojdia este bună atunci și aluatul pâinii crește. Dacă fermentul se învechește și slăbește în putere atunci nici aluatul nu mai crește, se alterează și în final se descompune.

• Liniștea noastră sabatică, a adormirii întru Domnul este o liniște a nădejdii. Fiindcă Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, nu este un infinit impersonal ci un Dumnezeu personal. Astfel există nădejdea că după moarte trupul nu se va risipi de-a pururi și sufletul nu va rătăci la nesfȃrșit într-un ocean de valuri fără identitate.

• Revelația este un mod de cunoaștere a lui Dumnezeu de către ființele spirituale. O ființă în starea naturală, netransfigurată nu poate primi revelația fiindcă nu are capacitatea de a recunoaște o astfel de realitate, nu poate vibra sufletește ca o liră când bate vântul duhului.