• Biserica este rugul aprins și nemistuit al iubirii hristice. Acest rug arde dar nu se consumă pe sine. Biserica, trupul lui Hristos, este o taină incorporând în sine dumnezeiescul și omenescul, vizibilul și invizibilul, după cum și Hristos este deopotrivă Dumnezeu și om. Credința ne ajută să vedem rugul aprins al iubirii lui Dumnezeu.

• Biserica nu este o simplă formă organizatorică a comunității creștine. Este o comuniune a vieții spirituale întru Hristos, o comuniune de iubire ontologic-duhovnicească. Înduhovnicirea personală a fiecărui creștin afectează întreaga comuniune bisericească fiindcă numai înduhovnicindu-ne fiecare ne putem apropia spiritual unul de celălalt, prin ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc în om. Planul cosmic de mântuire ne leagă pe unul de altul prin duhul dragostei și ca mădulare ale aceluiași trup răscumpărat. Hristos adună pe toți în unitatea de natură înduhovnicită, iar Duhul Sfânt imprimă pecetea diversității în unitatea trupului bisericesc.

• Existența creștină este diferită de existența laică, seculară, care se rezumă îndeobște doar la viața trăită în intervalul dintre nașterea fizică și moarte. Pentru creștin existența înseamnă trecerea prin trei etape, sau stări ale ființei, spre desăvârșire. Prima etapă o reprezintă viața dinainte de a-l cunoaște, sau mai bine zis de a fi cercetați și chemați de Hristos, viața în starea naturală de dinainte de nașterea în duh. A doua stare sau etapă o reprezintă viața întru Hristos prin puterea și harul Sfântului Duh, viața trăită în obștea bisericească, în trupul lui Hristos. Iar a treia stare o reprezintă viața trăită după moartea pământească în împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.

• Esența creștinismului este victoria mântuitorului Iisus Hristos asupra morții. Prin învierea lui Hristos, Dumnezeu-omul, viața învinge moartea, o transcende. Sunt religii care acceptă posibilitatea existenței dincolo de moarte, de realitatea materială, fiindcă o astfel de posibilitate într-o măsură sau alta dă un sens vieții și creației. Creștinismul este însă singura religie care are la bază realitatea și certitudinea învierii în duh care începe chiar din timpul vieții. Prin credință se stabilește o neîntreruptă legătură și comuniune de iubire a omului cu Dumnezeu, o conștientă participare și împreună lucrarea la mântuire, se ține aprinsă speranța învierii și a vieții veșnice.

• Trecerea spre viața de dincolo de viață se face prin poarta crucii. Crucea este răscrucea unde drumurile se separă ireversibil: spre rai ori spre iad. Depinde care este sensul, direcția pe care o apucăm. Decizia de a merge într-o direcție sau alta are consecințe eterne, nefiind posibilitate de întoarcere de pe drumul pe care l-am ales. Moartea ajută la clarificarea rostului existenței, la revelarea sensului vieții însăși, la limpezirea apelor. Destinul persoanei umane se hotărăște în fața acestui examen transcedental pe care trebuie să-l trecem și pentru care trebuie să ne pregătim toată viața pământească.

• Sfârșitul lumii depinde doar de Dumnezeu și nu de oameni. S-ar putea însă ca sfârșitul să vină atunci când viața își pierde valoarea, atunci când istoria nu ar mai avea nici un sens să fie continuată, când pe pământ nu se vor mai naște sfinți ai lui Dumnezeu, când Ierusalimul ceresc va fi umplut de sfinți. Când grădina creației nu mai produce fructe, este stearpă spiritual, istoria și existența își pierd sensul. Un cer nou și un pământ nou, o altă lume este necesar să fie creată spre a-l iubi și slăvi pe Dumnezeu, creatorul acesteia.