O grădină imensă plină de oameni înșiruiți pe rânduri cât vezi cu ochii. Ai vrea să ieși din rând dar nu ai unde, e plin în față, e plin în dreapta, în stânga, singurul sens e înainte. În față, niște porți mari ca de aur, te întrebi, chiar sa fie de aur? Gândurile ți se învălmășesc în cap, o apăsare ca de plumb îți pironește pașii. Ai vrea măcar să stai pe loc, să nu mai înaintezi spre porțile alea. Ciudat, nu ai mai fost niciodată acolo dar parcă știi ce este acolo. De fapt, te simți ciudat cu totul, parcă acum le-ai știi pe toate, i-ai știi pe toți chiar, parcă ți-ar fi turnat cineva infomații în cap dintr-odată. Și tu ești ciudat. Își aduci aminte de toate nimicurile pe care le-ai făcut, cu de-amănuntul. Parcă stau acolo ca scrise într-o enciclopedie. Simți că te ia cu leșin. De ce dintr-o dată îmi aduc aminte de toate relele, toate păcatele făcute? Și le știu și pe ale altora. Pe oricine privesc îi citesc viața ca o enciclopedie. Dar nu am timp de alții, sunt atâtea amănunte despre mine. Parcă îmi simt capul de o tonă, cu câte lucruri mă izbesc în gânduri. Și încă ceva ciudat, ce lumină vie, blândă dar strălucitoare, cât îmi place! Parcă strălucește aerul, parcă e praf de aur în aer, așa strălucește totul! Și cum mă-nvăluie ca o căldură plăcută, ca o blândețe fără seamăn. Doamne, parcă mă topesc în ea. Îmi amintesc, doar mama când eram mic și mă ținea în brațe și moțăiam în brațele ei calde, parcă doar atunci mă simțeam așa! Dar parcă e mai mult! Mă copleșește în așa fel, parcă mă unge și mă spală și nu mai îmi încap în piele și îmi curg lacrimi care mă udă, mă învelesc ca o perdea de apă. Ce-o fi cu mine? N- am fost niciodată așa sensibil! Nu înțeleg ce se petrece cu mine! Să-mi spună cineva ce se întâmplă cu mine, îmi vine să țip. Am zis de mama! Unde-o fi mama? Simt că e aici, nu, știu, acum nu doar simt, acum sunt încredințat că știu! Ce senzație! Aș vrea să mă ascund într-un colț, să plâng, să plâng, sâ plâng! Ce caut eu în grămada asta? Îi simt, îi stiu, știu că au făcut lucruri rele, ce caut printre ei? Nu vreau să simt și durerea lor! Nu vreau! Țip doar în mintea mea. Ce rost ar avea să țip tare, știu că toți știu totul, înțeleg totul, ce-au făcut, cine sunt, ce urmează! Și știu și de ce sunt eu aici. N-are rost să mă zbat, să strig, să cer iertare, înțeleg acum totul.

Cât am stat așa, rândul meu a înaintat considerabil, încă o personă și urmez. Dincolo de portița de aur știi că ți se va derula filmul vieții ca la un cinematograf. Știi ce urmează să vezi. Dar nu vrei. Stai și te uiți la propria viață și nu te recunoști. Acea persoană nu ești tu ai vrea să strigi! De n-ai fi tu! Tot ce credeai că e ascuns, că nu știe nimeni, toate aparențele alea ținute și cu ce prețuri! Sfârșind într-un om fără personalitate, fără coloană vertebrală, un om urât, un om murdar! Și țipi: dar nu sunt eu, sunt doar alegeri, doar circumstanțe… credeți-mă… de ce? de ce-ai ales așa? îți țipi ție însuți. Nu vreau! Mai vreau o șansă! Eu nu sunt așa! Eu n-am vrut…vezi acum și lucrurile pe care nu le știai, vezi ce s-a întâmplat celor cu care nu te-ai purtat bine, nu te-ai purtat corect! Cât au plâns! Unii s-au îmbolnăvit! Au tras toată viața pentru că ție nu ți-a păsat! Nu ți-a păsat să fii corect, nu ți-a păsat să fii bun, nu ți-a păsat să nu-i jignești! Nu ți-a păsat atunci dar acum…acum…simți acum și durerea lor! Și nu vrei să fii tu acela! Tu? Care tu? Cel care s-a plecat, a zâmbit, a ajutat doar pe cei de la care putea trage vreun folos! Cel pentru care nu contau decât aparențele! Cel care avea atâta grijă de cum arată el, ce mănâncă el, cum se prezintă el! El și numai el! Cel care nu s-a gândit niciodată că va ajunge atât de descoperit, de gol! Da, toate aparențele au rămas pe ecran iar eu sunt gol! Eu nu am nimic al meu! Eu nu sunt nimic, nu sunt nimeni! Eu care n-am avut niciodată principii sfinte, principii pe care să nu le încalc, eu n-am fost nimic! O trestie legănată-n vânt! Plecat după interese, circumstanțe, nevoi! Rob lucrurilor și celor ce credeau oamenii despre mine! Eu, fără dragoste! Eu, fără doruri! Eu, fără lacrimi! Atunci! Dar acum? Aș vrea…aș vrea să pot încerca din nou! Atunci nu îngrijeam nimic fără interes propriu, acum, uite ce frumuseți, ce culori! Ce flori! Ce animale! Totul este frumos! Nu vreau să am nimic, nu vreau nimic pentru mine, doar să stau aici să privesc, să respir, să trăiesc! Voi munci pământul cu sapa dacă trebuie, cu unghiile, numai lăsați-mă să stau aici! Nu voi mai trece niciodată prin fața nimănui, nu voi mai face niciodată pe atotștiutorul, pe șeful, nu voi mai porunci la nimeni, nu mă voi mai uita la nimeni niciodată urât, numai lăsați-mă să privesc! Nu mai vreau aur la degete și în cufere, ce conturi în bancă, ce bani! Nu mai vreau nimic din astea, vă jur! În zdrențe aș sta în inul ăsta așa curat ce-l văd că poartă oamenii aceia de dincolo de porți, nu vreau un sul, nu vreau un metru din el, zdrențele care vă rămân, alea le- aș purta eu! Puneți-mă slujitor, ultimul dintre toți, primiți-mă doar printre voi! Căci simt cum vă iubiți, cât sunteți de fericiți, cum n-am fost eu chiar adunate de-ar fi toate clipele de le-am crezut ferice din toată viața mea! Simt că știți cine sunteți, simt că sunteți, voi chiar sunteți și veți fi mereu! Simt că niciodată nu vă va mai fi frică, nu vă va mai durea nimic niciodată, nu veți mai pierde nimic și pe nimeni vreodată! Căci simt cum vă iubește El! Cum m-a iubit pe mine! Iar eu! Iar eu! Mi-aș zmulge firele din cap, ce ticălos! N-am vrut să știu, n-am vrut să cred, n-am vrut să accept, n-am vrut să-L cunosc! Credeam că mi-e bine așa, că sunt cineva printre ei, că am și voi avea mereu! Deși știam totuși prea bine că într-o zi nu voi mai avea nimic. Știam dar n-am vrut să mă gândesc! Vacanțe, plăceri, case, mașini! Erau ale mele! Dar cine eram eu? Cine? Eu eram ele, trăiam pentru ele! Eu nu eram nimic! Nu eram nimeni! Toate au rămas în urmă și iată-mă acum gol! Gol! Nu am nimic! Nu am nimic! Nici propriile pareri macar, propriile convingeri! Credeam doar ce spuneau alții să cred, manipulat de propriile-mi lăcomii, făcând ce vedeam că fac și ceilalți, ceilalți majoritatea! Că numai cu majoritatea dai bine, numai în centru printre cei în cerc ești cineva, prins iar și iar în același cerc din care nu-ți vine să ieși! Căci în afară erau ciudații, visătorii, proscrișii! Cei care nu erau niciodată în mijlocul atenției! Cei care erau nimeni! Așa credeam eu, așa trăiam eu! Iar eu cel ce eram cineva mă descoper un nimic acum, nici nu știu cine sunt, nici nu simt că sunt! Nici n-am simțit niciodată! De trebuia și să cred, credeam! Cum să nu, credeam, știam eu că ceva trebuie să fie! Credeam eu că există ceva, energii, chiar și un pomelnic mai puneam, mai făceam o feștanie! Pentru sănătate, pentru serviciu, pentru căsătorie bună, de ce nu? Să îmi meargă bine! Dacă era tot spre binele meu, de ce nu? Orice îmi servea mie, era bun venit! Și eu care mă credeam deștept, eu care eram printre primii mereu, de atâtea ori lăudat, eu nu m-am întrebat niciodată cât de reale erau toate astea? Cât de curate, cât de logice? Chiar și lui Dumnezeu să-i dai bani? Vai, cât de prost, cât de ignorant, cât de orb! Vai mie! Și să mai sper că pot trăi aici, aici, unde simți dreptatea, curatul, firescul, discernământul la fiecare respirație și în fiecare fir de lumină? Eu care puteam dar n-am vrut! Eu care nu o să mai fiu! Nu o să mai fiu! Și acum știu că nici n-am fost niciodată! N-am fost niciodată eu! N-am știut niciodată ce e cu mine, cine sunt, ce este cu lumea, am stat orb și surd și am crezut că trăiesc! Eu care n-am dorit iubirea, eu care n-am dorit dreptatea, eu care n-am dorit viața! Cum să fiu? Cum să mai fiu? Eu care am trăit în nedreptate, în necurăție, în boală, în durere, în moarte și n-am vrut mai mult? Eu care mi-am iubit mama, spuneam eu și m-am mulțumit că nu e veșnică, că va muri odată și nu va mai fi niciodată, nu o voi mai vedea niciodată? Ce fel de dragoste am avut? Ce fel? M-am multumit ca exista durere, moarte, si pentru totdeauna! ? Cum puteam să zic că iubesc? Iartă-mă, mamă! Iertați-mă toți! Pe mine, cel care vorbea despre dreptate, adevăr, care spunea că iubește viața, acela pe care alții il vedeau că își trăiește viața, cel care s-a mulțumit că asta e viață, că asta e lumea, că e bună și așa câtă vreme nu mi se întâmplă mie lucrurile cele mai rele din lume! Ce daca altii faceau inchisoare pe nedrept, ce daca altii stateau toata viata la pat sau in scaunul cu rotile, ce daca copiii altora erau furati si trimisi la moarte, la munci fortate sau trafic de carne vie? Ce daca altii munceau pe degeaba, pe un colt de paine, sau abia sa isi tarasca vietile de pe o zi pe alta? Ce daca altii se sinucideau de cat de amara le era existenta! Ce daca, cata vreme nu eram eu ala! Pentru mine inca era soare, inca era ploaie, inca erau atatea pe care sa le iau de la viata! Nemernicul de mine! Eu, dar ceilalti? Cum de nu m-am oprit niciodata, sa gandesc, sa tanjesc, sa plang! Sa vreau mai mult! Sa caut mai mult! Sa caut, sa bat, sa cer! Sa ma uit in jurul meu! Cum puteam sa cred ca o vom duce asa la nesfarsit? Caini, si fiare, si hiene! Mancandu-ne intre noi, calcandu-ne in picioare, distrugand totul in jurul nostru, dandu-i tot inainte si multumiti de noi si de lume! Minte care ne-a fost data degeaba! Inima care nu a vrut sa simta! De mii de ori orbi, de mii de ori surzi, de mii de ori morti! Cand trebuia sa ne oprim sa plangem, sa plangem fara incetare, sa plangem rauri! Si tot sa ne doara! Poate atunci am fi simtit, am fi trait, am fi cautat, am fi cerut si am fi aflat. Am fi aflat adevarul! Adevarul care acum ma izbea in fata lasandu-ma ingenunchiat, fara cuvinte, fara putere, adevarul pe care nu l-am cunoscut niciodata si pe care daca l-as fi stiut, as fi trait. As fi trait atunci! As fi trait acum! Si acum vroiam sa traiesc, as fi dat atunciul de mii de ori ca sa traiesc acum! O ora macar! O ora, sa stiu cine puteam sa fiu, cine puteam sa fim, cum puteam sa fim, cum puteam sa traim. Sa simt macar o ora cat de mult m-a iubit Dumnezeu! Sa ma scald in dragostea Lui, sa stiu ca eram atat de pretios! Macar o ora! Si mi se oferise vesnicia! ! Vesnicia pe care nu o cautasem niciodata fusese la o aruncatura de bat. Pe o alta alee dintr-atatea alei! O alta decizie intre atatea decizii! Intr-o carte din atatea carti!

Pierdusem totul. Doar la o aruncatura de bat. Pierdusem totul pentru ca nu avusesem de fapt nimic niciodata, pentru ca nu dorisem dintre toate lucrurile totul, pentru ca nu tanjisem, nu suspinasem niciodata dupa libertate. Imi placea rob si rob am ramas. Urma sa nu mai fiu. Niciodata. Pentru ca nici nu fusesem vreodata cu adevarat. Desi as fi putut.

Broboane de gheață îți străjuiesc fruntea. Deșteptătorul sună ora 07,00. A fost doar un vis! A fost doar un vis? A fost doar un vis! Te ridici repede din pat să te uiti in oglinda, sa te asiguri ca esti tu, ca traiesti. E bine, tu esti, oh, a fost doar un vis! Dar ce vis! Stai cu fata sub apa de la robinet, sa simti raceala apei, sa simti fiorul porilor. Sa simti. Mintea ta repeta intr-una: ce vis, ce vis, ce vis… Vai, cum e sa te simti mort! Parea atat de real… daca chiar a fost? Daca chiar ti s-a mai dat o sansa? O sansa dintr-atatea, o cale dintr-atatea, o alegere dintr-atatea, intr-o carte dintr-atatea, pentru o viata dintr-atatea.