Despre sfinții și martirii din trecut.
Noi (cei mai mulți, inclusiv eu) nu trăim o pocăință ca a lor.
Evrei 11:1-40

Ei se rugau cu foc și cu lacrimi în temnițele comuniste, deși erau bătuți și înfometați. Noi ne plictisim la rugăciune, râdem și stăm pe telefon, și foarte dureros e că suntem în libertate.

Ei mergeau cântând și plini de bucurie înspre stâlpul unde aveau să fie arși de vii. Noi ne plângem și cârtim la fiecare necaz din viața noastră și nu avem bucurie nici atunci când mergem la biserică.

Ei câștigau suflete pentru Hristos în cele mai grele condiții de viață, în condiții inumane, care cu greu pot fi descrise. Noi nu câștigăm suflete în libertate, în confort, având toate condițiile posibile.

Ei nu aveau Biblii în pușcărie, în catacombe, în munții pustii, în crăpături de stâncă, sub pământ sau în alt loc de groază, și totuși au strălucit. Au scris cărți, au predicat, au mângâiat oameni, au vindecat răni, au iubit suferința și au stat drepți privind mereu la Hristos. Noi avem zeci de Biblii, sute de cărți, studiu biblic în fiecare săptămână, mulți predicatori, mii de bisericii, dar nu avem același rezultate.

Ei trăiau pentru Hristos, noi trăim pentru noi. Ei nu erau fascinați de lume și de lucrurile ei, pe noi lumea ne încântă și suntem atrași de ea.
Ei trăiau pentru eternitate, noi pentru pământ. Ei aveau o singură pasiune și un singur scop: Hristos! Noi?
Ei au trăit diferit de lume, noi ne asemănăm tot mai mult cu ea.
Ei au purtat lanțuri grele, noi bijuterii.
Ei au purtat cruci pentru propria moarte, noi le apreciem credința și devotamentul lor până la capăt, dar nu vrem să le urmăm exemplul și nici să ne purtam propria cruce.
Ei au fost urâți de lume, noi suntem apreciați.
Ei au rămas fără cap, noi încă îl avem, dar nu-l folosim.
Ei au rămas fără familie, noi o avem dar nu o iubim.
Ei erau singuratici, nouă ne place mulțimea.
Ei se încredeau în Dumnezeu, noi doar spunem că ne încredem.
Ei predicau pe Hristos Cel răstignit, noi predicăm glume și texte care le plac oamenilor care se duc în iad.

Ei au fost oameni ai rugăciunii, noi am citit doar cărți despre rugăciune.
Ei nu aveau timp liber, noi avem, dar îl folosim pentru fire.
Ei mulțumeau pentru necazuri și pușcărie, noi ne rugăm să ni le i-a Dumnezeu și nu cumva să fim închiși cum au fost ei.
Ei strigau aleluia, când luau bătaie pentru o predică, noi nu am luat nici măcar o palmă în viața noastră. De ce? Pentru că nu predicăm ca ei.
Ei erau mici în ochii lor, noi suntem mari. Ei erau robii lui Hristos, noi doar spunem că suntem robii Lui.
Ei sfinți, noi doar părem. Ei au trăit pentru cer, noi doar sperăm să o facem într-o zi. Ei au murit pentru Hristos în chinuri de nedescris, noi ne jucăm cu pocăința și le citim biografiile.
Ei au ajuns în cer la Hristos, la Iubitul sufletului lor, noi unde vom ajunge? Și dacă vom merge acolo, cu ce ne vom prezenta înaintea Lui?