În exuberanta arșiță a vieții, mă lefăi la Soare să-mi trimită un „Vânt” care să-mi usuce „pofta firii” și „lăudăroșenia vieții”, slobozind din Adâncul Înaltului „Norul” văzut „la orizont”, „cât un lat de mână” ca să-mi umbrească visurile înainte de „ploaia timpurie și târzie” care totdeauna-mi scutură polenul diversității sufletești ce completează armonia razelor duhovnicești în care strălucește călătoria spre Lumina ce inspiră soarele să vibreze în raze pe care mă leagănă „încotro bate vântul” Necunoscutului din care-mi trag obârșia, prin care am „ființa și mișcarea”, ce-mi mărește credința, îmi întărește nădejdea și chemarea, îmi este „Țintă”, și-mi dă sens și-o direcție care râd de „valea umbrei morții” fiindu-mi o „Stâncă tare” ca să nu mi se „clatine piciorul”...