Dacã ar fi sã aseamãn întreaga umanitate cu un copac stufos, puternic şi foarte înalt, asemeni celui din visul lui Nebucadneţar, atunci eu zic cã oamenii integri, morali, spirituali, sunt rãdãcina nevãzutã, ascunsã în pãmânt, a copacului umanitãţii. Ei sunt cei neştiuţi dar vitali existenţei copacului. Inteligenţii sunt trunchiul copacului, susţinãtori ai coroanei lui, cei care ţin copacul drept în sus şi îl fac sã fie falnic. Muncitorii sunt ramurile, care fac flori şi apoi roadã şi care fac sã fie copacul roditor. Vedetele sunt frunzele, întoarse de vânt în toate direcţiile, care fac gãlãgie în bãtaia vântului, care sunt smulse de furtunã şi împrãştiate departe, întrucât nu se mai ştie de ele. Ele fac copacul gãlãgios, atunci când bate vântul. Şi chiar dacã nu ar veni nici o furtunã, ele tot nu rezistã în copac, decât pânã toamna, când, perimate deja, cad la pãmânt şi fac loc altora.