Ce folos dacă vom cuceri spațiul cosmic, dacă vom urca până la ceruri dar nu pe scara îngerilor ci pe cea a iluminăriilor demiurgice doar cu mintea și cu trupul nu și cu sufletul.

Sunt mulți oameni în lumea aceasta care cred că pot trăi și fără Dumnezeu și trăiesc încă bine. Dar numai din punctul lor de vedere nu și al lui Dumnezeu.

Conștiința omenească este ca o flacără aprinsă într-un opaiț de lut care luminează în noaptea veșniciei. Dacă lumina conștiinței se stinge atunci și în om și în lume este noapte veșnică.

În marșul forțat al istoriei după atâta înregimentare civică măcar dacă am fi învățat să nu ne mai călcăm unul pe altul pe picioare și pe nervi. Ne grăbim cu toții dar nu știm de fapt unde vrem să ajungem. Grăbindu-ne mai încet am avea timp să cugetăm mai mult și să nu agasăm pe aproapele.

Nu suntem buni și mărinimoși ca Dumnezeu să iubim toți oamenii. Dar dacă fiecare dintre noi am reuși să iubim câțiva semeni poate și câțiva dușmani într-o zi lumea s-ar umple de iubire și înțelegere.

La ce ne-ar folosi faptele noastre bune dacă săvârșindu-le inima noastră tot rece și încrâncenată ar rămâne? Dacă nu s-ar umple de har, de bucurie și de mulțumire lui Dumnezeu că ne-a învrednicit și pe noi, nevrednici cum suntem, să lucrăm în țarina sa.

Chiar dacă faptele noastre bune nu reușesc să ne înveselească propriile inimi măcar să facem altora o bucurie, un bine mai ales când pe noi ne-ar costa atât de puțin sau aproape nimic.

Omul modern cunoaște și înțelege multe lucruri despre creație dar îl cunoaște atât de puțin pe Creator. Protopărinții noștri știau mai puține lucruri despre creație dar îl cunoșteau atât de bine pe Creator.