Paradoxul și vulnerabilitatea ființei omenești constă în faptul că omul s-a dovedit să fie deopotrivă și animal și înger și demon. Depinde căreia din aceste făpturi dăruiește fiecare trupul și sufletul său.

Până când se vor limpezi apele și se va lumina mai bine de ziuă vom trece împreună prin această noapte crepusculară. Când se va ivi luceafărul de dimineață vom ști fiecare în care parte a țărmului am ajuns.

Pentru că nu reușim să ne cunoaștem pe noi înșine suntem nevoiți să visăm să fim altcineva decât suntem sau ar trebui să fim. Cine nu ajunge să se cunoască pe sine și voiește să fie altcineva ajunge să fie nimeni.

Ce mare pierdere ar fi dacă Dumnezeu n-ar ține o socoteală dreaptă a sufletelor, dacă nu le-ar înscrie pe fiecare după numele său și faptele sale în cartea vieții spre veșnica pomenire, mai ales pe acele suflete care prin har și osteneală s-au dovedit vrednice de aceasta.

Pretenția ca Dumnezeu să se preocupe în mod special numai de noi înșine și în primul rând de problemele noastre personale este poate și un semn al lipsei noastre de smerenie, a egoismului omenesc. Cel care-și iubește cu adevărat aproapele renunță la propriul bine în favoarea aproapelui.

Găsim mai mulți oameni de suflet printre cei trecuți la Domnul decât printre cei vii. Cine sunt deci vii și cine morții?

În vremurile de pe urmă s-ar putea ca biserica să devină lumească iar lumea să se spiritualizeze. Numai că duhul lumii aceleia s-ar putea să nu fie cel sfânt.