Duhul Sfânt este numit "Mângâietorul" de mai multe ori în Scripturi.
De exemplu, în Ioan 14:26 citim: "Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt pe care-L trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu."
Iar în Ioan 15:26: "Când va veni Mângâietorul pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului care vine de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine." (Vezi de asemenea Ioan 16:7-16.)
Cuvântul tradus în aceste pasaje,"Mângâietor" - înseamnă exact acest lucru- "mângâietor," "cel care mângâie" - dar are o semnificaţie mult mai profundă.
Este un cuvânt greu de redat prin orice cuvânt englezesc și românesc.
Celor care au realizat Revised Version (Versiunea Revizuită), prescurtat RV - este o revizuire a versiunii King James care a fost realizată în 1881-1885 - le-a fost dificil să se decidă asupra cuvântului pe care să-l folosească. Într-o notă de subsol ei au sugerat "Avocat" sau "Sprijinitor," la fel de bine putându-se folosi și traducerea literară a cuvântului grecesc "Paraclet".
Cuvântul tradus "Mângâietor" înseamnă literal - cel chemat să stea alături - semnificaţia este cea a unei persoane gata să ia apărarea altei persoane.
Acelaşi cuvânt este tradus "avocat" în 1 Ioan 2:1: "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (sau Avocat): pe Isus Cristos cel neprihănit."
Sensul actual al cuvântului avocat nu redă pe deplin intensitatea cuvântului grecesc tradus astfel. Etimologic, avocat înseamnă aproximativ acelaşi lucru. Avocat provine din latinul advocatus și înseamnă "cel chemat să ia partea altcuiva."
Totuşi, în limbajul actual, cuvântul a dobândit un sens mai restrâns. Cuvântul grecesc "parakletos" este tradus mângâietor și înseamnă "cel chemat să stea alături," cu alte cuvinte, cel chemat să stea permanent alături de noi, mereu pregătit să ne fie alături și să ia partea noastră în orice situație în care avem nevoie de ajutor.
Acest nume al Duhului Sfânt este foarte gingaș și are o semnificaţie deosebit de afectivă. Uneori, când ne gândim la Duhul Sfânt, El pare să fie atât de distant. Dar dacă ne gândim la Parakletos, sau, în limba română obișnuită, la " Cel care ne stă alături" sau " Cel care ne ia partea", cât de aproape Îl simțim...
Până în momentul în care Isus a făcut această promisiune ucenicilor Săi, El însuși fusese Parakletos-ul lor. Când aveau vreun necaz sau când aveau o problemă urgentă, ei apelau la El.
Când Petru se scufunda în valurile Mării Galileii, el a strigat: " Doamne, scapă-mă! ," (Matei 14:30) și îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat" (v. 31) şi l-a salvat. În fiecare situaţie limită, ei s-au întors spre El.
Tot așa, acum, când Isus este plecat la Tatăl, există o altă persoană la fel de divină ca El, la fel de înţeleaptă ca El, la fel de puternică, iubitoare, sensibilă, dispusă și capabilă să ne ajute - și această persoană este întotdeauna alături de noi. Mai mult, El locuieste în inimile noastre; iar dacă ne încredem în El, ne va susţine şi ne va ajuta.
Dacă adevărul Duhului Sfânt înfățișat prin numele Parakletos pătrunde și rămâne în inimile noastre, el va alunga pentru totdeauna singurătatea; cum am putea fi vreodată singuri, când cel mai bun prieten este mereu cu noi?
În ultimii opt ani, am fost nevoit să suport ceea ce ar putea fi considerat în mod normal o viaţă foarte singuratică. În cea mai mare parte a timpului îndatoririle mele m-au separat de soţia și copiii mei.
Timp de optsprezece luni consecutiv, am fost despărțit aproape de toată familia la o distanţă de mii de kilometri. Singurătatea ar fi fost insuportabilă dacă Prietenul atotsuficient nu ar fi fost mereu cu mine.
Îmi amintesc cum, într-o noapte, pe când eram sub puntea unui vapor, am fost trezit în timp ce vaporul era săltat pe valuri de o furtună în Mările Sudului. Majoritatea familiei mele era la douăzeci și şapte de mii de kilometri depărtare; iar singurul membru al familiei care a rămas cu mine, nu era prezent atunci.
Ofițerii erau ocupaţi pe punte. Măsuram singur puntea cu pasul când mi-a trecut prin minte un gând: "Iată-te deplin singur," după care mi-a venit un alt gând: "Nu sunt singur; alături de mine, în timp ce pășesc în singurătate și furtună pe această punte, este Duhul Sfânt"... şi El mi-a fost suficient.
Odată, la o conferinţă în St. Paul, am spus ceva similar. După întâlnire, un doctor s-a apropiat de mine și mi-a spus blândețe: "Doresc să-ţi mulţumesc pentru acest gând, despre prezenţa permanentă a Duhului Sfânt cu noi. Eu sunt doctor. Uneori, pentru a îngriji un bolnav, trebuie să merg cu trăsura departe, la ţară, în noapte și furtună și adeseori m-am simţit atât de singur... Dar de acum, nu voi mai fi niciodată singur. Voi ști mereu că alături de mine în trăsură merge şi Duhul Sfânt."
Dacă această semnificaţie a Duhului Sfânt ca Paraclet omniprezent pătrunde și rămâne in inimile noastre, el va alunga pentru totdeauna teama.
Cum putem să ne temem în fața pericolului, dacă Cel divin este alături de noi pentru a ne sfătui și a ne lua apărarea? Putem fi înconjuraţi de o gloată înfuriată sau de o furtună mohorâtă. Nu mai contează. El stă între noi și gloată... între noi și furtună.
Într-o zi, i-am promis unui prieten că voi merge pe jos șase kilometri până la casa lui, după sesiunea de seară a unei conferințe. Drumul ducea pe marginea unui lac. În timp ce mergeam spre casa prietenului, s-a iscat o furtună. Nu mă așteptasem la așa ceva, dar, pentru că am promis, am simțit că trebuie să merg... Drumul trecea adesea foarte aproape de malul lacului. Noaptea era atât de întunecată din cauza norilor încât nu puteam vedea înainte. Puteam auzi alături lacul gemând. Înaintarea părea mult prea periculoasă.
Dar tocmai în săptămâna respectivă vorbisem despre persoana Duhului Sfânt și despre Duhul Sfânt ca prieten omniprezent, prin urmare mi-a trecut prin minte următorul gând: "Ce le spuneai oamenilor despre Duhul Sfânt, că este prieten omniprezent?" Apoi mi-am zis: " Între mine, lacul învolburat și malul pe care se află drumul pășește Duhul Sfânt," iar apoi mi-am continuat calea, fără teamă şi bucuros.
Semnificaţia Duhului Sfânt ca Paraclet conține de asemenea un tratament pentru insomnie. Timp de doi ani îngrozitori, am suferit de insomnie. Noapte după noapte mergeam la culcare aproape mort de oboseală din cauza lipsei de somn, dar nu puteam adormi. Oh, agonia acestor doi ani!
Aveam impresia că dacă nu-mi voi găsi curând ameliorarea, îmi voi pierde minţile! Ameliorarea a venit în cele din urmă, și, timp de mai mulți ani nu am mai avut deloc probleme cu insomnia.
Apoi, într-o noapte m-am retras în camera mea de la institut şi m-am întins, aşteptându-mă să adorm imediat, după cum îmi era obiceiul. Dar abia am pus capul pe pernă când am realizat că insomnia revenise. Dacă ai avut insomnie, niciodată nu o uiţi și o recunoști imediat ce reapare.
Mi se părea că insomnia stătea pe marginea patului meu, rânjind la mine și spunând: "Am revenit pentru încă doi ani." "O, nu,"... m-am gândit,"încă doi ani groaznici de insomnie!"
Totuși, tocmai în dimineața respectivă le predasem studenților despre persoana Duhului Sfânt și despre Duhul Sfânt ca prieten omniprezent.
Dintr-o dată mi-a venit în minte: " Ce le vorbeai studenților azi dimineață?"
Prin urmare, m-am uitat în sus și am spus:
" Duhule binecuvântat al lui Dumnezeu, ești aici! Nu sunt singur! Dacă ai ceva să îmi spui, sunt gata să ascult" și El a început să-mi descopere lucruri adânci și prețioase despre Domnul și Salvatorul meu, lucruri care mi-au umplut inima de bucurie și odihnă.
Următorul lucru pe care-l știu este că am adormit iar următorul lucru de care am fost conștient a fost doar dimineața următoare. De atunci, ori de câte ori apare insomnia, îmi aduc aminte că Duhul Sfânt este prezent și privesc spre El, lăsându-L să îmi vorbească și să mă învețe.
Ideea că Duhului Sfânt este Paraclet este cea mai folositoare în lucrarea pentru Stăpânul nostru. Cred că ar fi permis să ilustrez acest lucru folosindu-mă de propria experienţă.
Am intrat în lucrare deoarece, literal, am fost forţat să intru. Timp de mai mulţi ani am refuzat să devin creștin deoarece eram hotărât să nu devin un predicator şi mă temeam că, dacă mă voi preda lui Hristos, va trebui să intru în această lucrare.
Convertirea mea depindea de predarea mea tocmai din acest punct de vedere. În noaptea în care m-am predat, nu am spus: "Te accept, Isuse," "Renunţ la păcat," sau ceva asemănător.
Am strigat pur și simplu: "Ia această povară groaznică de pe inima mea și voi predica Evanghelia."
Dar nimeni nu avea un temperament mai nepotrivit pentru lucrare decât mine. Încă din copilărie eram extrem de timid și de ruşinos. Chiar şi după intrarea mea la Colegiul Yale, când am mers acasă vara şi mama m-a chemat să-i întâlnesc prietenii care o vizitau, eram atât de înfricoşat încât nu am reuşit să scot nici un sunet, deși mie mi se părea că am vorbit.
După plecarea prietenilor ei, mama m-a întrebat: "De ce nu le-ai spus nimic?"
I-am răspuns că eu știam că le-am vorbit, dar mama mi-a răspuns: "Nu ai scos nici un sunet."
Gândiţi-vă la un tânăr ca mine intrând in lucrare. Niciodată nu avusesem nici măcar curajul de a vorbi la un seminar teologic.
Atunci am simțit că, dacă vroiam să intru în lucrare, trebuie să fiu în stare să vorbesc măcar la o întâlnire de rugăciune.
Am învățat ceva pe de rost, ca să pot spune... Dar când a venit momentul, am uitat cea mai mare parte din ce învățasem, din cauza spaimei care mă încerca.
În momentul critic, am apucat spătarul canapelei dinaintea mea și m-am ridicat grăbit în picioare, apucându-mă de spătar cu putere. Vocea mea era șovăielnică.
Am repetat cuvintele pe care mi le-am mai putut aduce aminte și apoi m-am așezat. Închipuiţi-vă un astfel de tânăr intrând în lucrare. În primele zile ale lucrării mele, îmi scriam predicile cuvânt cu cuvânt și le memoram, apoi mă ridicam, apăsam butonul redând mesajul cât mai bine posibil şi mă aşezam din nou pe scaun, uşurat că terminasem pentru încă o săptămână.
Nu vă pot spune cât am suferit în primele zile din lucrare. Dar a venit glorioasa zi când L-am cunoscut pe Duhul Sfânt ca Paraclet. Am ajuns să fiu stăpânit de gândul că, atunci când mă ridicam să predic, alături de mine mai stătea Cineva.
În timp ce audiența mă vedea pe mine, Dumnezeu Îl vedea pe El. Responsabilitatea era în întregime asupra Lui. El era întru totul capabil să o împlinească în întregime.
Tot ce trebuia să fac era să rămân cât mai ascuns posibil şi să-I permit Lui să-Şi facă lucrarea.
Acum nu mai mi-e teamă să predic.
Predicarea este cea mai mare bucurie a vieţii mele. Uneori, când mă ridic să predic, și realizez că El este acolo, că toată responsabilitatea este pe umerii Lui, inima îmi este inundată de o aşa mare bucurie încât abia mă pot abţine să nu strig şi să nu salt.
El este la fel de dispus să ne sprijinească în toată slujirea noastră, la orele de școală duminicală, în munca personală și în orice activitate creștină.
Mulţi ezită să le vorbească altora despre cum să-L accepte pe Hristos. Le este teamă că nu vor rosti cuvintele potrivite; le este teamă că vor face mai mult rău decât bine... Cu certitudine, dacă simţi că este lucrarea ta, aşa se va întâmpla, dar dacă te încrezi în Paraclet, şi crezi că El va spune cuvintele potrivite și că le va spune în felul Lui, niciodată nu vei face rău, ci întotdeauna vei face bine.
Uneori ţi se pare că nu realizezi nimic, dar poate că după mai mulţi ani, vei descoperi cât de mult ai realizat. Chiar dacă pe acest pământ nu descoperi cât ai realizat, vei descoperi în eternitate.
Există multe moduri în care Paracletul ne stă alături şi ne sprijinește. El ne stă alături când ne rugăm (vezi Romani 8:26-27); când studiem Cuvântul (vezi Ioan 14:26; 16:12-14); în lucrul nostru (vezi Fapte 8:29); când predicăm sau învăţăm (vezi 1 Corinteni 2:4); când suntem ispitiți (vezi Romani 8:2); și când părăsim această lume (vezi Fapte 7:54-60).
Să avem întotdeauna în mintea noastră acest gând: Duhul Sfânt stă alături de noi pentru a ne lua apărarea.
Mereu prezent, Prieten loial,
Mereu aproape, sprijin real.