Dumnezeul meu, Tu ierţi, pentru că ești nespus de iubitor, Tu poruncești, pentru că ești nespus de puternic...
Tu rabzi, pentru că ești nespus de bun,
dar Tu și judeci, pentru că ești nespus de sfânt.
Cine nu-Ţi primește iubirea, cine nu-Ţi ascultă porunca și nu-Ţi înţelege răbdarea, Îţi va suporta judecata!
Dumnezeul meu, Tu, fiind în primul rând iubire, prin iubire trebuie să fii cunoscut.

Cine ascultă poruncile Iubirii cu bucurie,
și înţelege răbdarea ei cu recunoștință,
şi suportă judecățile ei cu nevinovăție,
- acela singur va moșteni și Împărăția ei!

Înainte de cădere, omul nu era carnivor.
Tu îl aşezaseși în grădina Edenului ca să o lucreze și să o păzească.
Atunci omul se hrănea cu soare și cu rouă, ca florile câmpului, se înveşmânta cu lumina ca și cu o haină, precum cerul Tău și al lui... se desfăta cu miresme și culori, ca dimineaţa și se îmbăia în cântări și în dragoste, ca seninul.
Chipul lui era din lumină și frumuseţea lui, din neprihănire. De aceea umbla cu Dumnezeu pururea, ca printr-o răcoare, ca printr-o dimineață, ca printr-o tinereţe eternă.
Și niciodată nu s-a văzut gol, pentru că lumina era veşmântul lui; un veşmânt de care nu se dezbrăca niciodată.
Fiindcă acest veşmânt nu are nevoie să fie spălat, pentru că el nu se poate întina, nici nu se poate învechi, nici nu se poate rupe, niciodată.
Ci numai se poate pierde...

Înainte de ispitire, cei doi erau unul și una.
Cele două părţi ale omului erau ca și cum n-ar fi fost despărțite.
Erau tot ca și înainte de primul lor somn.
Ci ispita i-a despărțit. Păcatul i-a dezbrăcat de veşmântul luminii, iar ei s-au pomenit atunci și goi, și vrăjmași.
Căderea i-a făcut doritori şi datornici cărnii
- precum și pe mine!

O Dumnezeul meu cel minunat, unde m-am prăbușit eu din primul meu Eden, cu amândouă părțile mele?
Ce minunat era când nu cunoscusem decât florile și roua, când nu-mi văzusem încă goliciunea, ci numai lumina...
Când nu mă ştiam că sunt altfel în unul și altfel în celălalt, când nu știam că am ce să acopăr...
Oare se mai poate ajunge iarăși la starea aceea?
Mai este oare, Mântuitorule Iubit, vreo cale să ajung acolo?

- Este!

Dar ca să ajungi la Muntele Slavei trebuie să urci mai întâi Muntele Golgotei, apoi Muntele Taborului. Trebuie să cunoști întâi dragostea capabilă de cea mai mare jertfă, apoi dragostea capabilă de cea mai mare sfinţenie.
Golgota te va dezbrăca de carne şi Taborul te va îmbrăca în lumină.
Apoi Ierusalimul te va primi cu sărutul biruinței!

Îndrăznește!

***

" Cel care-a iubit prea viu
o să uite prea târziu,
cel ce-a dus prea mare dor,
n-o să uite prea uşor... "