O... eu, care fug de suferinţă, eu, care urăsc suferinţa, care lupt din răsputeri ca să o ocolesc cât pot mai pe departe, de câte binecuvântări mă lipsesc astfel...

Fără suferinţă eu trăiesc la suprafaţa vieţii,
la marginile ei călduțe, unde viermuiesc
toate urâciunile, unde cresc și se înmulțesc
toate ispitele, slăbiciunile şi păcatele lumii și ale trupului.

Fără suferinţă eu nu pot cunoaște nici adâncimile tainice ale adevărului, nici înălțimile luminoase ale iubirii.
Adevărul pe care nu-l primesc suferind
ceva pentru el, nu-l voi ști preţui cât merită,
niciodată.
Și dragostea pe care nu o dăruiese suferind
ceva pentru ea, nu voi cunoaște niciodată
cât de fericită poate fi.

Singură flacăra suferinţei poate curăţi și înălța până la alb, și poate topi până la punctul de sudură.
Adică până acolo unde ceea ce unește ea rămâne unit pe veci.
Și ceea ce curăță ea, rămâne curățit pe totdeauna...

Acest punct este Golgota...
Este Crucea și Jertfa Ta.

O, eu, care fug de singurătate, care ocolesc
meditaţia, rugăciunea, contemplarea...
Eu, care mă îngrozesc de îndepărtări, de pustietăți, de adâncimi, la ce să mă aștept
fără acestea?

Niciodată nu voi cunoaște cu adevărat înfrăgezirea dragostei, înfiorarea apropierii,
îndumnezeirea regăsirii...
Și atunci, cum să Te pot cunoaște cu adevărat pe Tine, Care ești în ele?

O, eu, care nu tânjesc de dor, undeva departe de patria mea scumpă și departe de locurile mele neuitate, și departe de clipele mele preafericite, și departe de Ființa pe care am iubit-o mai presus ca orice pe lume...
Cum să știu eu ce străină îmi este lumea de aici, ce chinuitoare e dragostea de patria adevărată și cât de mare poate fi nerăbdarea de a ajunge?

Atunci, cum să cunosc eu ce arzător, ce greu, ce mistuitor este dorul de a Te revedea?

Nu voi cunoaște eu oare niciodată Numele Tău cel unic?
Cum de încă nu L-a găsit iubirea?
Cum de încă nu L-a descoperit Adevărul?

Eu Ţi-am spus o mie de nume, fiecare mai minunat și mai frumos. Toate adevărate,
dar nici unul tot...

Cum să Te numesc eu pe Tine, Cel care ești
plinătatea fiecărei trebuinţe, dar şi mai mult?
A fiecărei stări, dar şi mai mult...
A fiecărei virtuţi, dar și mai mult...
A fiecărui paradis, dar şi mai mult...

Unii Ţi-au spus: „Totul!”

Dar acest nume nu-i nici adevărat, pentru
că Tu ești mai mult; nu-i nici frumos, pentru că nu mi-aduce miere pe buze și foc în inimă când Îl spun...

Nu voi cunoaște eu oare niciodată Numele Tău cel unic? Acel Nume atât de minunat și de frumos, cât toate cele o mie de nume, fiecare mai minunat şi mai frumos, pe care Ţi le-am descoperit până astăzi?

O, Adevăr, descoperă-mi-l!
O, Iubire, află-mi-l! ...

De el însetez, după el caut, în el simt că m-aş putea cuprinde și m-aș putea liniști.