1. Fugi cît poţi de zarva lumii, căci vorbirea despre lucrurile lumii, chiar cînd e cu un cuget bun, îngreuiază duhul. În aceasta repede cădem şi ne vedem prinşi în cursa deşertăciunii. De multe ori am dorit să fiu tăcut şi între oameni să nu fi fost. Şi de ce vorbim aşa de lesne şi glumim cu atîta plăcere unul cu altul, cînd rareori ne întoarcem la tăcere cu cugetul nepătat? Pentru că în starea de vorbă căutăm să ne mîngîiem unul pe altul şi să ne uşurăm inima încărcată de atîtea griji. De aceea gîndul şi vorba noastră se învîrtesc mai mult în jurul lucrului pe care îl iubim sau îl dorim, ori a lucrurilor care ne stau împotrivă.

 2. Dar, vai, cîtă deşertăciune în vorbirea noastră! Căci mîngîierea pe care o căutăm înafară, împiedică mîngîierea dinăuntru, pe care numai Dumnezeu o poate da. Veghiaţi dar şi vă rugaţi, ca să nu treacă vremea în zadar. Dacă e să vorbeşti, vorbeşte despre lucrurile care sunt spre zidire. Obiceiul rău şi puţina grijă pe care o avem în a spori în cele bune, ne împiedică de a pune strajă gurii noastre. Cu toate acestea o duhovnicească stare de vorbă despre lucrurile Duhului, mai ales dacă ea are loc între oameni care sunt un duh şi un cuget în Dumnezeu, contribuie foarte mult la sporirea vieţii duhovniceşti.