Nimeni nu se mai îndoiește că necredința, aproape generalizată azi în Europa și SUA, își are rădăcinile în secolul XVII, și a pornit ca o reacție a scandalului unui Dumnezeu impus și al unei religii forțate.

    Acel „compelle intrare” a lui Augustin luat din Scriptură, ca strigăt al împăratului ce-și dorea masa plină cu invitați (siliți-i să intre), a justificat atât inchiziția cât și politica sabiei.

    Aceasta deși Ioan Gură de Aur stipulase clar faptul că acela care ucide sau forțează un eretic comite un păcat de neiertat. Coșmarul binelui silit a făcut mult rău. E ca în anecdota aceea când un pastor a întrebat un grup de copii despre un bine pe care-l făcuseră în acea zi. Am ajutat o bătrânică să treacă strada și ne-a luat o oră. De ce atât timp? Pentru că ea nu vroia…

    Credința trebuie să se sălășluiască într-o inimă liberă. Liberă de a alege binele, liberă de a lua o decizie pentru o veșnicie întreagă. Ca părinți ne-am dori ca ai noștri copiii să-L găsească pe Hristos.

    Dar armele noastre pentru convingerea pe care numai Duhul Sfânt o poate aduce în inima cuiva, trebuie să fie rugăciunea și o viață curată care să lumineze în întunericul de afară. Dar mai ușor pare, vorba lui Bernard Shaw, să apucăm ciomagul decât să ne folosim mintea în argumente, viața în fapte bune și genunchii în rugăciune.

    Dar ceea ce mă frământă pe mine nu e ceea ce a fost în secolul XVII ci ceea ce e azi. Ca să silești pe cineva pentru a face un lucru trebuie să crezi în lucrul acela. Pasivitatea creștinilor de azi, lipsa dorinței de a umple cerul poate însemna, printr-o logică întoarsă, că sfinții de azi nu mai cred nici cât inchiziția spaniolă. Pe ei îi putem judeca pe formă și metodă. Azi cred că lipsește și fondul.