Știm cu toții că banii costă uneori prea mult. Sau cum am putea defini bănuțul pus în colectă cu aerul că i-ai dat tot lui Hristos? Cum i-am putea defini pe cei ce-au venit în bisericile neoprotestante pentru ca să scape de chitanțierul popii, știind că aici totul e moca?

Lipsa de la biserică cu ochii zgâiți prin mall și piața de mașini. Falsa modestie a pocăitei cu 2 metri pătrați de batic pe cap și cu Lexus de 120.000 de coco. Casele cu 2 piscine și cinci etaje unde cântă un casetofon cu hitul ”Doar o colibă aici jos îmi ajunge”. Banii pe care îi dai împrumut la ”frați” și apoi suni disperat zile în șir la un telefon ce se ambiționează să rămână mut.

Pe mesele noastre în loc  de Biblie răsfoită, reviste cu oferte ale unor lucruri care nu ne trebuie, pe care le cumpărăm cu bani pe care nu-i avem ca să impresionăm oameni care nu ne plac.

”Nu vă îngrijorați de ce veți mânca, bea, îmbrăca”. Ba ne îngrijorăm. Dovadă stă depresia, ulcerul, insomnia, urletul la soț, copii, divorțurile tot mai multe.

Tot mai des fetele noastre sau băieții noștri se căsătoresc ca pe vremea lui Ion al Glanetașului cu perechi ce au ceva zestre. Căsătorie ca să scapi de frustrarea ajutorului de șomaj. Pastorii bat pe umeri oameni putred de păcătoși dar care dau bani la biserică. Hristos nu și-a pus banii la CEC.

Închei cu Nietzsche ”Nu-mi clădesc o casă (faptul de a nu fi proprietar mă face fericit) dar dacă mi-aș aș face-o, aș face-o lângă mare”.

                                                                             V l a d i m i r  P u s t a n