Nu-mi mai aduc aminte cine zicea că Diavolului nu-i pasă de cât bine putem face, câtă vreme acest bine vrem să-l facem mâine. Suntem specialiști în a lăsa ce-i de făcut azi pentru mâine poate și pentru faptul că avem cuibărit în subconștient gândul că poate mâine nu mai trebuie.

Hotărârea de a ne pocăi de obicei e lăsată pentru mâine. La pensie, când putem să-i dăm Domnului eventual o artrită, un aparat auditiv, o proteză dentară, niște ochelari și-un pui de Parkinson. Dorința de-a face bine cuiva, o vorbă bună, o coajă de pâine, o haină, e sugrumată de săptămâna viitoare. Poate până atunci se îmbogățește sau se mută. Sau poate moare… Iar azi avem facturi de plătit și telefoane inteligente de cumpărat. Plus leasingul la mașină.

O grămadă de oameni mor singuri așteptând ca cineva să le spună un „Te iubesc” azi, iar azi suntem atât de ocupați și neatenți. Florile de ieri sunt puse pe morminte azi, păcatul de azi devine tovarăș credincios și mâine. Rămâne totul pentru la anul. La anul și la mulți ani.

Singurul lucru ce nu se amână e venirea lui Hristos pentru că nu depinde de noi ci de El. Atunci mulți o să aibă ca recompensă în locul bucuriei de azi, necazul de mâine.

                                                                                                       Vladimir Pustan