În jurul meu oamenii se îmbolnăvesc. Tumori, gripă, depresie, orbire, surzenie, etc. În jurul meu se moare; eu însumi și conștiința mea e martoră a atâtor persoane cărora le-am făcut slujba de înmormântare. Câte un ghiont îmi dă și inima din piept, semn prin care poate că vrea să-mi spună că începe să obosească.

   În orice caz, pare ceva ne-normal, ca o deviație de la bunul mers al cadenței umane. Și cu toate acestea, eu nu sunt muritor chiar dacă uneori viața se desfoliază precum foile unei cepe; îmi spun că totuși e mai bine să fii varză decât ceapă, că varza oricât de multe foi ar avea, la mijloc tot are ceva, pe când ceapa nu are decât foi.

   Nu, viața nu înseamnă doar foi care se desfoliază una câte una sub flacăra vîlvătaie a timpului care parcă devine tot mai grăbit. Înfrigurat în gara vieții îmi ațintesc privirea într-un punct fix; pentru unii sunt nebun, pentru alții exagerat, pentru alții imposibil. Deocamdată privesc cerul. Și vreau să mă focalizez pe el constant. Dacă tot aștept, măcar să privesc ascendent. Nu, nu aștept moartea. E doar gara vieții, în care fiecare așteptăm ceva. În lături se aud voci care strigă speriate: „A mai căzut cineva”.

   Deunăzi am auzit că cineva m-a visat rău. Prostii! Nu cred o iotă. Deși în jurul meu se moare, înlăuntrul meu TRĂIESC!! 

(Trăiește și tu adevărata viața care e lăuntrică, sfântă și vie!)