Aş putea să scriu despre femeile care au crescut 10-12 copii, sau peste 15, şi azi sunt bătrâne fericite, despre cele care şi-au pierdut soţii pe front şi au dus greul vieţii cu o liotă de orfani. Aş putea scrie despre mămici care şi-au donat un rinichi sau un plămân, odraslelor iubite. Sau despre mame care-au stat ore-ntregi în genunchi la căpătâiul pruncilor când aveau febră, cărora le-au amorţit mâinile în spital leganându-i. Aş putea scrie despre mame care fac sacrificii uriaşe, care trag de ele obosite la serviciu. Ca să-şi ţină copiii prin facultăţi, să-i îmbrace bine. Aş putea scrie despre văduve care au renunţat deliberat la plăcerile vieţii, pentru binele copiilor. Ca ei să ajungă oameni mari şi importanţi în societate. Aş putea scrie despre mamele decreţeilor, generaţia mea – segmentul cel mai larg din piramida vârstelor ponto-carpatice, care s-au culcat multe seri nemâncate în timpul hidoşeniei comuniste, numai să le fie odorul sătul.

Aş putea scrie despre femei cu ochii roşii de plâns, care trag de bagaje uriaşe prin gară, pentru că sofa din apartament a devenit prea strâmtă să mai încapă cu partenerul lor. Sau despre tinere care din strabism cupidonian stau seara singure în casă înghiţind amazoane de lacrimi, pentru că soţul cu mână largă prin baruri şi discoteci, nu mai are nici ochi, nici urechi şi nici lipici pentru ele. Şi, ca să nu-şi îngrijoreze părinţii care le-au cicălit că siropul e hrănitor dar nu ţine de foame, înghit munţii de batjocuri. Aş putea scrie despre femeile cu ochii vineţi, care înghit sudalmele bărbaţilor chiar pe holurile tribunalelor, după ce tratamentul cu pumnul prescris zilnic a fost o mică vrăjmăşie.

Sunt multe femei de elogiat în România. Sunt mamele noastre care ne-au purtat în pântece, ne-au dat viaţă. Suntem aici datorită lor. Sunt femei care fac jertfe pentru noi bărbaţii, care trec peste «atâtea flori promise», peste cuvintele dure primite, care accceptă slăbiciunile noastre. Sunt soţiile noastre care ne iubesc, cărora le zdrobim inima, le-nlăcrimăm prea ades şi ne-ntrebăm de ce plâng. Ne iartă, ne acceptă, şi-o iau de la-nceput, după ce au şters totul!

Aş putea scrie despre femei care şi-au crescut copiii în frică de Domnul, ducându-i duminica în spate la biserică. Aş putea scrie despre mâinile calde ale mamei împreunate la rugăciune, despre răbdarea cu care-şi învaţă pruncul să scrie, despre căldura cu care-l sărută seara pe frunte. Aş putea scrie despre femeile care merg să evanghelizeze bolnavii prin spitale, care pleacă misionare în state islamice expulzându-se la risc. Aş putea scrie atât de multe… Nu le dăm nume, pentru că sunt multe, şi n-aş vrea să-mi scape cineva…

În numele bărbaţilor, tuturor, vă mulţumim! Şi vă transmitem urarea de a folosi la maxim ceea ce aveţi diferit faţă de ei, pentru că aşa cum zicea fratele Vladimir: “Dumnezeu nu va mai conjuga nimic la genul feminin”. Ştiu că vă doriţi multe, Domnul să vă asculte. Şi…, să vă dea peteca dumneavostră de cer!