Marcu 11

22. Isus a luat cuvântul, şi le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu!

23. Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: ”Ridică-te şi aruncă-te în mare, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.”

 “Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Romani 10:17

Credinţa nu este un element pasiv ci activ. Ea nu se lasa oprită, înnăbuşită, paralizată sau intimidată, ci înaintează mereu crescând. Credinţa firească, lumească, naturală, cedează, nu rezistă. Credinţa vie în Dumnezeu lucrează, nu acceptă nici un eşec, ea creşte şi se întăreşte în necazuri. Pe dumul cel îngust al credinţei în Domnul Isus, omul lui Dumnezeu va întâmpina totdeauna împotrivire. Atunci când orice speranţa omenească dispare, să mergem totuşi înainte, cu bucuria şi pacea pe care o dă credinţa. Vrăjmaşul este mult mai puternic decât noi şi obstacolele par uneori de netrecut dar Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc este de partea noastră, cu toata puterea Sa (J.N. Darby).

O credinţa care trece pe un drum fără greutaţi şi necazuri nu este credinţă. Credinta se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu oricât de mari ar fi greutăţile. Încrezându-ne în Tatăl nostru ceresc şi luând în serios promisiunile Sale noi Îl cinstim. Pentru a umbla prin credinţă însă, noi trebuie să ne răstignim eu-l.

Credinciosul nu doar se-ncrede în Tatăl Lui ci Îl şi ascultă. Ascultarea nu este facultativă ci este o poruncă. Ascultarea noastră este mai importantă decât jertfele pe care le aducem. Scriptura ne spune că cel care aduce jertfe dar nu ascultă de Dumnezeu, este o urâciune înaintea Tatălui ceresc (Proverbe 28.9 si Proverbe 15.8). Trebuie să ne împotrivim firii noastre căci dacă ne lăsăm conduşi de ea (eu-l), rodul nostru va fi moartea veşnică.

Cine-şi stăpâneşte firea şi ascultă, făcând ceea ce ştie că-I place Tatălui, are ca rod la final viaţa veşnică (Romani 8:6).

Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, spune Ap. Pavel (1 Corinteni 9:27)

Ce bine ar fi dacă cel credincios s-ar verifica pe el însuşi întrebându-se: “Cât de mult cred?  Îl iau eu în serios pe Dumnezeu ? Împlinesc eu cu fapta ce ştiu că-I place Tatălui meu ceresc?”

Când ne încredem în El, încetul cu încetul, ajungem să ne dăm seamă că înţelepciunea noastră firească, este o nebunie în ochii Lui, iar înţelepciunea lui Dumnezeu este adevărata şi infinita înţelepciune; numai atunci suntem în stare să Îi cedăm Lui totul şi fără reţineri.

Atunci când spunem că suntem tari în credinţă avem nevoie de îndoită veghere ca să nu cădem “cel ce crede că stă tare să ia seama să nu cadă.” Credinţa care lucrează cu fapta după voia lui Hristos, nu cedează în faţa greutăţilor pentru a fi izbăvită din încercare ci se-ncrede în Tatăl şi lasă totul în mâna Lui iubitoare.

Recunoaşte-ţi în faţa Tatălui ceresc falimentele, fii sincer şi cere-I putere ca să-ţi stăpâneşti firea, să nu mai conducă ea în viaţa ta. Acordează-ţi mintea şi inima la Hristos şi cere-I ajutorul. Fii hotărât, insistent în rugăciune, ca şi văduva din Luca 18. El ne-a promis “cere şi ţi se va da”. El ne-a promis: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” Ioan 6:37

Şi pentru că Lui Îi plac astfel de rugăciuni, El îţi va da reuşită.

Rugaţi-vă şi pentru mine ca să împlinesc şi eu mereu Cuvântul dumnezeiesc. Mulţumesc.