Pentru că, întrucît n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căpătat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. (Romani 10: 3)

   Pentru orice om de pe planetă, cel mai greu lucru în viață este să renunțe la mîndria lui. Argumentele noasre sunt atît de inteligente. Cunoștințele noastre științifice sunt atît de vaste. Realizările noastre sunt atît de impresionante!

   Domnul Hristos este o piatră de poticnire pentru oameni din cauza caracterului radical al soluției oferite de Dumnezeu la problema păcatului și a morții: viața prin moarte; realizare de sine prin renunțarea la sine; înălțarea prin intermediul răstignirii. Conducătorii religioși care L-au trimis pe Mesia la moarte n-au mai ajuns la căință și consacrare, fiindcă s-au împotmolit în dorința lor de a-și menține statutul înalt. Cu toții ne cofruntăm pe drumul spre credință cu necesitatea de a răstigni voința noastră, părearea înaltă despre noi înșine și mulțumirea de sine.

   Prin definiție, păcătosul este omul care și-a pierdut capacitatea de a găsi singur calea de întoarcere la Dumnezeu și puterea de a se îndrepta singur. Este omul care nu mai are nici voința și nici puterea de a se aduna și de a-și corecta greșelile. Ne este prea greu să acceptăm evaluarea divină: „Nu este nuciun om neprihănit, niciunul măcar” (Romani 3: 10)? Ne este prea greu să căutăm să ne întoarcem la Tatăl ceresc, la fel ca fiul risipitor?

    În cartea sa, Surprins de bucurie, C. S. Lewis își povestește convertirea și modul în care Dumnezeu l-a găsit: „Cea mai mare dorință a mea fusese dintotdeauna să fiu „lăsat în pace”. Îmi dorisem. . . „să fiu stăpîn pe propriul suflet”. . . Ar trebui să mă fi văzut cum stăteam singur în camera de la (Colegiul) Magdalen (din Oxford). . . Lucrul de care mă temeam grozav venea în cele din urmă peste mine. În ultimul trimestru din 1929, la Trinity, m-am dat bătut, am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, m-am plecat pe genunchi și m-am rugat; probabil că în seara aceea, am fost cel mai abătut și cel mai șovăielnic convertit din toată Anglia. Nu am înțeles atunci ceea ce astăzi, acum îmi este cît se poate de clar și de evident: smerenia divină care acceptă un convertit chiar și în astfel de condiții. . . Cuvintele „siliți-i să intre” au fost atît de greșit folosite de oamenii răi, încît ne înfiorăm cînd le auzim, dar, dacă sunt înțelese cum se cuvine, ele exprimă adîncimea îndurării divine. Asprimea lui Dumnezeu este mai duioasă decît blîndețea omenească, iar constrîngerea Lui este libertatea noastră”.