Este o zi în care ne amintim de vechile păcate.

   Ziua încercării aduce amintirea neplacută a pacatelor pe care le-am săvârşit în viaţă. Păcatele vechi, îngropate cu mulţi ani în urmă în mormântul uitării, revin pentru a ne hăitui. Amintirea lor străbate cugetele noastre. După cum întunericul nopţii măreşte teama de necunoscut, tot astfel ziua când se apropie moartea adaugă la spaima păcatelor pe care ni le amintim. Niciodată păcatul patriarhilor nu părea atât de groaznic ca atunci când era urmat de suferinţele revărsate peste ei (Genesa 42.21).

   Ziua încercării este o zi în care se dă la iveală şi păcatul prezent.

   Încercarea tulbură apele sufletelor noastre. Dacă vreun sediment de păcat se află pe fund, se va ridica la suprafaţă. Agitaţia încercării spală vopseaua făţarnicului, acesta putând fi adevăratul motiv al vremii de suferinţă. Când vine persecuţia, unii îşi pierd credinţa, alţii  "... Îl hulesc pe Împăratul lor şi pe Dumnezeul lor". O inimă prefăcută nu poate gândi bine despre un Dumnezeu care îngăduie încercarea. Chiar şi atunci când o persoană pare să fie umplută cu harul lui Dumnezeu, încercarea poate descoperi o corupţie mai puternică şi un har mai slab decât s-ar fi crezut. Un astfel de exemplu este Petru, care a păşit fără teamă, afară din corabie şi a mers pe apă, dar apoi a început să se scufunde. Într-o clipă, el a putut constata că era mai multă necredinţă în inima sa decât ar fi bănuit el.

   Încercările dureroase sunt pentru suflet ca o ploaie puternică pentru casă. Noi nu observăm spărturile din acoperiş până ce nu auzim picăturile şi vedem băltoaca ce se formează pe podea. Când încercarea se abate asupra sufletului tău, ea va scoate curând la iveală petele darurilor tale. Acesta este motivul pentru care nici un suflet nu poate întelege mai bine pe un altul care suferă, decât acela care s-a confruntat cu încercarea. El a fost atât de lovit încât acum are o atitudine smerită fiind gata să compătimească decât să condamne pe cei ce în suferinţă se arată slabi.