«Am auzit glasul Domnului întrebând: „Pe cine să trimit?”» (Isaia 6:8)

   Când vorbim despre chemarea lui Dumnezeu, suntem în stare să uităm cel mai important lucru, şi anume natura Celui care ne cheamă. Există chemarea mării, chemarea munţilor, chemarea marilor blocuri de gheaţă; dar acestea sunt auzite numai de unii. Chemarea este expresia naturii de unde vine ea şi noi o putem auzi numai dacă exista în noi aceeaşi natură. Chemarea lui Dumnezeu este expresia naturii lui Dumnezeu, nu a naturii noastre. Dumnezeu împleteşte în mod providenţial „firele” chemării Sale în viaţa noastră şi numai noi le putem recunoaşte, nu altcineva. Acesta este modul în care pătrunde în noi glasul lui Dumnezeu într-o anumită problemă şi nu are rost să consultăm opinia altcuiva cu privire la aceasta. Trebuie să păstrăm acea relaţie profundă între sufletul nostru şi Dumnezeu.

   Chemarea lui Dumnezeu nu este ecoul naturii mele; nu sunt luate în considerare dorinţele şi temperamentul meu. Cât timp iau în seamă temperamentul meu şi mă gândesc la ceva ce mi s-ar potrivi, nu voi auzi chemarea lui Dumnezeu. Dar, când sunt adus în relaţie cu Dumnezeu, mă aflu în starea în care era Isaia. Isaia era atât de receptiv la Dumnezeu, datorită crizei uriaşe prin care trecuse, încât a auzit chemarea pe care Dumnezeu a adresat-o sufletului său uimit. Cei mai mulţi dintre noi nu avem urechi decât pentru noi, nu putem auzi nimic din ceea ce spune Dumnezeu. Pentru a fi aduşi în sfera chemării lui Dumnezeu trebuie să fim profund schimbaţi.