„SamueI s-a temut să istorisească lui Eli vedenia aceea". (1 Samuel 3:15)

   Rareori ne vorbeşte Dumnezeu într-un mod care ne uimeşte; de obicei, El ne vorbeşte în aşa fel, încât putem cu uşurinţă să înţelegem greşit, şi atunci spunem: „Mă întreb dacă este acesta glasul lui Dumnezeu?” Isaia a spus că Dumnezeu i-a vorbit „cu mână tare”, adică prin presiunea împrejurărilor. Dumnezeu vorbeşte prin tot ceea ce atinge vieţile noastre. Vedem noi mâna Lui sau punem totul pe seama întâmplării?

   Obişnuieşte-te să spui: „Vorbeşte. Doamne!” şi viaţa ta va deveni o adevărată aventură. De fiecare dată când împrejurările te presează, spune: „Vorbeşte, Doamne!” şi fă-ţi timp să asculţi. Pedeapsa este mai mult decât un mijloc de disciplinare, ea este menită să te ducă în situaţia de-a spune: „Vorbeşte, Doamne!” Aminteşte-ţi când ţi-a vorbit Dumnezeu. Ai uitat ce ţi-a spus? Era din Luca 11:13 sau era 1 Tesaloniceni 5:23? Pe măsură ce ascultăm, urechile noastre devin sensibile şi, întocmai ca Isus, II vom auzi pe Dumnezeu tot timpul.

   Trebuie să-i spun acelui „Eli” al meu ce mi-a arătat Dumnezeu? Aici apare dilema ascultării. Suntem neascultători faţă de Dumnezeu dacă devenim „o providenţă amatoare” – „trebuie să-l apăr pe «Eli»”, pe cei mai buni oameni pe care-i cunoaştem. Dumnezeu nu i-a spus lui Samuel să-i spună lui Eli; el trebuia să decidă singur lucrul acesta. Chemarea pe care ţi-a adresat-o Dumnezeu îl poate răni pe „Eli” al tău; dar, dacă încerci să previi suferinţa din viaţa celuilalt, aceasta se va dovedi un obstacol între sufletul tău şi Dumnezeu. Dacă previi „tăierea mâinii drepte” sau „scoaterea ochiului”, o faci pe riscul tău.

   Nu cere niciodată sfatul altuia cu privire la un lucru pe care trebuie să-l hotărăşti tu singur înaintea lui Dumnezeu. Dacă ceri sfaturi, aproape întotdeauna vei lua partea lui Satan. „Îndată n-am stat de vorbă cu carnea şi sângele” (Galateni 1:17, KJV).