Genesa 37:19 – „Ei au zis unul către altul: „Iată că vine făuritorul de visuri!”

     Iosif a fost un visător de profesie. De obicei, tălmăcitorii de vise au o meserie stabilă, dar Iosif trăia din mila cerului pentru că furniza idei noi, dimineaţa, celor din casă. A rămas orfan de copil şi poate visul era locul care-i mai rămăsese drept refugiu…

A visat un vis straniu, cum că familia i se va închina, dar, povestindu-l, visul a ajuns coşmar pentru ceilalţi. I-au furnizat şi lui un coşmar şi la şaptesprezece ani era deja rob, vândut pe bani puţini. Probabil că fraţii lui s-au gândit că un om ocupat n-are vreme de visat. 

Şi ca lucrurile să devină şi mai complicate, a ajuns la optsprezece ani în puşcărie, de unde a ieşit când avea peste treizeci de ani, ca să ocupe scaunul de prim-ministru al celui mai mare imperiu din vremea aceea.

I-a văzut pe cei din familia sa cum se închinau la picioarele lui, a hrănit un popor înfometat, a avut chiar puterea să ierte şi-a avut dorinţa să-i fie oasele îngropate în Canaan.

Învăţăm de la Iosif că niciodată nu trebuie să renunţi la un vis dacă startul e ratat. Începutul slab trebuie să te facă să înţelegi că visele nu se abandonează ca şi copiii în faţa orfelinatelor. Nu e un semn de la Dumnezeu uşa trântită în nas. E semn că lucrurile nu sunt uşoare…

Să nu renunţi niciodată la vis chiar dacă nimeni nu te susţine. Fraţii lui au vrut să ucidă visul cu visător cu tot. A rămas teribil de singur şi neajutorat. Este loc sub soare pentru toată lumea, mai ales că cei mai mulţi vor să stea la umbră. Ce i se întâmpla lui Iosif venea de la Dumnezeu şi când Dumnezeu îţi dă un vis, acesta te ţine în viaţă chiar dacă vrei câteodată să mori un pic.

Nu renunţa la visul tău, chiar dacă împlinirea lui poate dura o viaţă. Viaţa de creştin nu e un fast-food spiritual, nu e ceva de apucat, ci o luptă grea ce câteodată seamănă cu războiul din Vietnam.

Niciodată nu e prea târziu. Există o vreme pentru toate. Chiar şi pentru împlinirea viselor din copilărie.