Când greul parcă nu s-ar mai sfârși,

Atunci mă opresc și-n liniște aștept…

Să scriu despre fiori sau despre indiferență? Să scriu despre oameni sau despre îngeri? Să scriu despre fulgi de nea sau despre ciocolata caldă? Să scriu despre mâini înghețate sau despre inimi înflăcărate? Să scriu despre mine, despre el sau despre noi? Nu… scriu despre suflet, așa cum e el, cu verzi și uscate…

Abia am ajuns din nou pe stâncă. Pfuu… Am mai trecut o vale. Am întâlnit-o pe neașteptate, dar așa apar cele mai bune lecții, nu? Ce-am învățat? Că sufletul fără Dumnezeu se usucă! Și că El rămâne bun și cu sufletul gol.

N-aș putea rezista, n-aș putea supraviețui fără hrană și apă. Mă refer la cele spirituale, la de-ale sufletului. Chiar n-aș putea. E ca bateria, scade, scade, și tot scade… până dă semnale că e pe ducă.

Iar sufletul meu a fost de câteva ori la marginea prăpastiei. Uneori s-a dat înapoi cu teamă, alteori s-a așezat și a privit în gol… de astă dată a fost prea bleagă, poate a obosit de la atâta ambiție și curaj. N-a mai vrut să lupte. De ce? Nu cunosc răspunsul.

Acum îmi șoptește că e bine, că simte din nou, că i-a fost dor… dor de lacrimi, dor de zâmbete fără număr dăruite tuturor. Azi din nou zâmbesc ca să zâmbești! Azi privirea mea nu mai este inexpresivă. Azi îți inspir din nou stare de bine, bucurie molipsitoare și dragoste liniștitoare. Azi iubesc din nou, cu tot ce sunt! Azi din nou, trăiesc, dar nu pentru mine, ci pentru ce iubesc, pentru Dumnezeu și pentru cei din jur.

A luat o pauză nemeritată. Dar unele pauze fac mai mult rău, decât bine. Acum e din nou în linia întâi. Și e gata să lupte. Pentru El și pentru tine!

https://dependentadedumnezeu2015.wordpress.com/2015/11/26/de-ale-sufletului/