„Cine îşi aduce aminte de certare apucă pe calea vieţii; dar cel ce uită mustrarea apucă pe căi greşite". (Proverbe 10:17)

   Cât de adevărat şi esenţial este în conţinutul lui acest verset. Cine umblă potrivit acestor îndrumări va avea izbândă în calea lui şi nu se va poticni. Cu cât mai mult vor sta astfel lucrurile dacă noi în permanenţă ne lăsăm călăuziţi de Cuvântul Lui Dumnezeu! Niciodată nu putem spune că suntem prea în vârstă ca să învăţăm din Sfânta Scriptură zi de zi. Şi în această împrejurare îl avem ca exemplu pe Domnul Isus. El putea spune: „El îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El îmi trezeşte urechea ca să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Isaia 50:4). Ca om adevărat umbla în deplină dependenţă de Dumnezeu şi Tatăl Său şi zi de zi îşi lăsa urechea trează pentru a fi învăţat. Viaţa noastră ar fi cu totul altfel dacă noi am fi mai asemănători cu El. Cu cât suntem mai dependenţi de Domnul nostru cu atât mai uşoară ne este şi mustrarea. Sunt pe pământ unii ucenici care tot timpul stau în apropierea învăţătorului. Ei fac mari progrese în lucrurile duhovniceşti. Aşa se va întâmpla şi cu noi pe măsură ce noi ne apropiem tot mai mult de El, căci cine este învăţător ca El? Încrederea în noi înşine şi respingerea mustrărilor duc la depărtarea de adevăr. Cei care iubesc sfatul sunt pe calea vieţii şi al adevăratei bucurii. Să nu fim ca animalele care trebuie strunite cu un frâu şi un ham. Să ascultăm ce zice Domnul: „Te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta." Căile proprii au un sfârşit amar. Neascultarea unora i-a dus la legături cu lumea care i-a încercuit rapid şi i-a înghiţit încât să nu mai lase nici o urmă şi nici un glas de om credincios.

   Noi trebuie să dăm poporului numai ce am primit de la Dumnezeu şi nimic mai mult. Trebuie să îi punem pe oameni să se confrunte cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iată marele temei al slujbei pentru Domnul în toate timpurile. Toate celelalte nu au preţ. Toate învăţăturile omeneşti, oricât de interesante ar fi, vor trece, dar El rămâne pentru vecie!