Măiestria Maestrului
M-am stabilit într-un loc,pe o bancă şi-am tras acut aer în piept.Într-o clipită acel miros proeminent de iarbă proaspătă m-a dus cu mintea în trecut,m-a făcut să-mi doresc să fi avut un fald pentru a-l aşterne,să mă întind pe jos.Am rămas pe bancă şi mi-am lăsat capul pe spate,apoi m-am uitat în sus.Printre ramificațiile copacilor desluşeam şi un pic din întinderea cerului.Vântul sufla lin,plăcut şi cald,iar totul era de un fenomen uimitor,parcă toată secvența era ruptă dintr-un film.Visam şi rămăsesem acolo,cu gândul la trecut,cu mintea la viitor...
În acea clipă mi-am dat seama că iubesc acea pădure bogată,căci mă uitam în sus şi ramurile se întețeau,îmi plăceau copacii aceia viguroşi,semn că vara îşi făcea din nou apariția.Silențiul pădurii mă astâmpăra,exact ca în copilărie şi nimic nu era mai frumos decât acest sentiment perifan ce-mi înnobila sufletul.Iubeam cu desăvârşire vrăbiuțele,viețuitoarele ce cântau un cântec de o frumusețe neîntrecută,vorbeau între ele iar mie îmi gâdila plăcut auzul.
Mă urnesc din acel vis continuu şi ridic capul,lăsând privirea în jos şi zărind de-ndată un fir de iarbă mişcându-se.Pentru prima oară în viață,am crezut uimită că el creşte,mi s-a părut bizar,însă, m-am aplecat şi am observat o furnicuță ce se zbătea să care acel firicel...
Şi-ntr-un final,am schițat un zâmbet şi am rămas uimită cât de frumos a plăsmuit Dumnezeu lucrurile.Şi-am venerat,şi-am arătat gratitudine pentru că pot percepe aceste mici detalii ale vieții,că mă pot bucura de ele,căci alții nu mai au timp nici măcar să respire.
Text:Psk Daniela Ioana.