A mustrat Marea Roșie, și ea s-a uscat;

și i-a trecut prin adâncuri ca printr-un pustiu. Psalmul 106: 9.

Dincolo de adâncuri îi aștepta un mare pustiu, o călătorie lungă și grea, iar pentru cei mai mulți, o călătorie cu final în pustiu. Să ne întoarcem la mare, la Marea Roșie, la ziua când marea stătea între Egipt și pustiu ca o mare încercare, ca o mare provocare, ca ceva de netrecut. Și totuși Dumnezeu Își arată slava, mustră marea, și ea se usucă, apoi trece poporul prin adâncurile mari, ca printr-un pustiu. Apoi în pustiul însorit le dă să mănănce mană din cer, să bea apă din stanca duhovnicească care venea după ei, adică Hristos. Peste tot adăncurile lui Dumnezeu, dar aceeași trecere. Călători prin adâncuri ca printr-un pustiu.

Pustiu? Nu sună așa de bine. Adâncurile niciodata nu sunt pustii. Ele sunt totdeauna pline de nemaivăzute, de neprevăzute, de bucurii, de comori, de slavă, de necazuri, de încercări. Dacă a fost o minune ca Marea Roșie să se usuce dinaintea lui Israel, o și mai mare minune a fost ca trecerea lor prin adâncuri să fie ca printr-un pustiu.

Câteva mii de ani mai târziu, acasă, pe străzile din Ierusalim, prin ulițele lui Israel, coborâse după multe făgăduințe ale lui Dumnezeu, ca și o împlinire, taina cea ținută ascunsă de veacuri, adâncimea bogăției lui Dumnezeu, Isus Hristos. Din nou Israel pare să fie în fața unei mari provocări, măcar că aveau între ei Legea, totuși erau urmăriți de același vrăjmaș, moartea (Rom 7:10), aveau în fața lor o mare de trecut, și niște adâncuri prin care trebuiau să treacă. Pentru trecerea mării, Dumnezeu le-a pregătit botezul lui Ioan Botezătorul, ca un deschizător de drum, iar adâncimile dumnezeiești le-au auzit din Însăși gura lui Isus Hristos.

Dar aceeași imagine, Israel trece și acum prin adâncuri  ca printr-un pustiu. Aveau ochi să vadă și nu vedeau, aveau urechi să audă și nu auzeau, aveau inimi și nu pricepeau. Isus Hristos a venit și nimeni din toată clasa teologică nu a avut habar că El este Mântuitorul, este Mesia, este Hristosul. Nici măcar celebrul Gamaliel, dar nici ceilalți. Și Dumnezeu era acolo, era între ei, le răspundea la rugăciuni, la cereri, la mulțumiri.

Haideți la noi acuma. Nu auzim noi adâncul bogăției lui Dumnezeu prin predici, cântări, mărturii? Nu vedem noi adâncul bogățiilor lui Dumnezeu? Nu intrăm noi în adâncimile lui Dumnezeu? Nu este Dumnezeu cu noi la închinare, la slujire, la adunare? Nu vine Dumnezeu de fiecare dată când Îl chemăm?

Dar la ce ne folosesc toate acestea, când călătoria noastră prin adâncuri este ca și a lor? La ce ne folosesc adâncimile, dacă dincolo de trecerea noastră prin adâncuri, noi nu ne-am schimbat cu nimic, și nimic nu ne-a schimbat.

Parca tragic, și noi astăzi trecem prin adâncuri ca printr-un pustiu, și nu vedem frumusetea lui Dumnezeu în cel de lângă noi, și nu întelegem harul, trăim o risipă de nedescris, avem o prefăcătorie de nedescris între noi. Da, și Dumnezeu ne trece prin adâncuri, și noi nu ne facem cu nimic mai buni, mai miloși, mai plini de El.

Mi-e groază să mă gândesc că am trecut prin adâncuri ca printr-un pustiu. De ce am risipit atâta? De ce nu am înțeles?

Dincolo de adâncuri stă pustiul. Iar călătoria lor a fost dintr-un pustiu în altul. Pustiu în mare, pustiu pe uscat, peste tot pustiu. Și marea a ajuns un pustiu fără apă, și apa nu se găsea nici în pustiul de dincolo de mare.

Și noi am trecut ca și ei prin mare, noi prin botez pentru Hristos, ei prin botez pentru Moise, dar din nefericire și noi ca și ei, trecem prin adâncuri ca printr-un pustiu, dovadă stă mărturia lumii despre noi, despre faptele noastre, despre religiunea noastră.

Destul am trecut prin adâncuri ca printr-un pustiu, este timpul pentru trezire.

Ciprian Muresan, Irlanda.