Cine nu a privit cu durere atunci când cineva drag i-a murit, și apoi trupul neînsuflețit al acelei persoane a fost așezat în mormânt. În astfel de situații dureroase unii oameni se întreabă: „Oare ne vom mai întâlni vreo dată cu cei dragi ai noștri ce au murit?” Iar unii oameni, cuprinși de desnădejde în astfel de situații, apelează la câte un medium spiritist ce îi pune în contact cu cei morți, și au unele convorbiri cu morții lor dragi. Și oamenii pleacă mângâiați de la acele ședințe de spiritism. Puțini însă își dau seama că convorbirile ce le au cu cei morți sunt de fapt convorbiri cu duhurile rele. Scriitorul rus Lev Tolstoi a spus că spiritismul este lucrarea Diavolului, de altfel același lucru ni-l confirmă și Biblia. O altă categorie de oameni, cred că cei dragi ai lor după ce au murit au intrat într-o sferă de existență mai înaltă sau cel puțin sufletele lor, cred ei se plimbă undeva prin rai alături de patriarhul Avraam, privind cu compasiune la cei ce au rămas pe pământ. Mai ales dacă celor morți le-au fost oficiate anumite slujbe în cadrul bisericii, atunci cu mult mai sigur unii oameni cred că cu siguranță cei morți ai lor au intrat în rai. Iar despre cei ce au făcut mult rău în această viață, conform credinței populare se crede că ei se află în iad chinuindu-se acolo în văpăile focului veșnic. O altă categorie de oameni cred că totul este aici în această viață, adică aici este și iadul și raiul, dincolo de mormânt nu mai există nimic, totul se termină odată cu moartea. Așa că, de aceea este bine ca omul cât trăiește să guste din plin orice plăcere păcătoasă pentrucă dincolo de mormânt nu mai există nimic. Filozofia după care își ghidează viața astfel de persoane a enunțat-o foarte bine Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis.”

Există însă și o altă categorie de oameni printre care mă număr și eu, care credem că Sfintele Scripturi sunt cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, și ne punem următoarele întrebări: „Ce ne învață Biblia despre starea omului în moarte? Ce stă scris în Cartea Cărților despre viața de dincolo de mormânt?” Cercetând acele pasaje din scripturi ce tratează acest subiect atât de delicat, am rămas uimit de ceea ce am descoperit, și mai ales mi-am dat seama cât de diferite sunt adevărurile biblice, de toate acele credințe populare privind starea omului în moarte. De exemplu în cartea Eclesiastul ni se spune: „Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amândoi, cum moare unul, așa moare și celălalt, toți au aceași suflare, și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deșertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din țărână, și toate se întorc în țărână. Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuința morților, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” ( Eclesiastul 3: 19-20; 9:10 )

Pentru a aprofunda și înțelege acest subiect atât de delicat, doresc în cadrul acestui articol să extrag dintr-un pasaj evanghelic câteva idei. Am ferma convingere că adevărurile pe care ni le relevă Sfintele Scripturi despre starea omului în moarte, ne vor aduce speranță în inimile noastre. În Evanghelia după Ioan capitolul 11, ni se relatează drama unui om numit Lazăr ce îl iubea pe Iisus și se străduia să trăiască o viață la înălțimea standardelor divine. Dar suferința a venit și în viața lui Lazăr, ce s-a îmbolnăvit și a zăcut un timp și apoi a murit. În mod surprinzător, Iisus deși anunțat că Lazăr este bolnav nu se duce pentru al vindeca. Mă gândesc că în tot acel timp cât Lazăr a agonizat, luptând cu boala, după ce trimiseseră un sol la Iisus, sperau ca dintr-o clipă în alta va apare Iisus în camera bolnavului și îl va vindeca. Însă minunea nu s-a petrecut, și Lazăr a murit, nedumerit de atitudinea lui Iisus față de el, dar nepierzându-și credința. Maria și Marta ce erau două ucenice devotate ale lui Iisus, atunci când au privit trupul neînsuflețit al fratelui lor, au fost cuprinse de desnădejde crezând că totul era pierdut. A urmat înmormântarea, trupul lui Lazăr a fost pus în mormânt. Bocitorii au venit să-l bocească după tradiția din orient, și cele două surori plângeau împreună cu aceștia.

În acel context de bocet și atmosferă a morții, apare Iisus împreună cu ucenicii săi. Este minunat consemnată pe paginile Evangheliei întâlnirea lui Iisus cu cele două surori, și reproșurile pe care acestea i le fac, deși cred că e mult spus reproșuri, ci mai degrabă ele își exprimă durerea și nedumerirea. Ele spun pe rând mai întâi Marta și apoi Maria: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” În cuvintele lor mă recunosc pe mine și pe mulți alți oameni ce au credință în Dumnezeu. De multe ori atunci când ne rugăm pentru ca anumite lucruri să iasă așa cum noi le-am plănuit, se întâmplă ca Dumnezeu să nu răspundă rugăciunilor noastre așa cum am dori. Și vedem tot ceia ce am plănuit cum se năruie sub ochii noștrii. Alteori ca și cele două surori, stăm la căpătâiul cuiva drag ce este bolnav, înălțând rugăciuni pentru vindecarea acelei persoane, și spre uimirea noastră nu se întâmplă minunea vindecării. Apoi persoana în cauză moare, și o privim cum este așezată în mormânt și se aruncă pământ peste scriul ei, iar noi rămânem dezamăgiți. Chiar dacă am spus în rugăciunea noastră când persoana iubită se zbătea în agonia bolii: „Facă-se voia Ta Doamne.” Tot dezamăgiți plecăm de la mormânt, și ne gândim că Dumnezeu ar fi putut lucra și altfel. Dar de ce totuși nu a făcut-o? Și această întrebare persistă îndelung în mintea noastră.

Într-o astfel de stare de desnădejde erau cele două surori când a venit Iisus. Când totul părea pierdut, când norii negrii ai desnădejdii întunecau orizontul credinței lor, în acele momente de mare tensiune interioară, în mod surprinzător a apărut Iisus. De fapt El putuse veni atunci când Lazăr era încă în viață, dar nu a dorit să facă acest lucru, pentrucă avea în vedere un scop mai înalt. Și astăzi mulți oameni se întreabă: De ce nu intervine Dumnezeu mai ferm pentru a pune capăt răului? De ce lasă ca uneori răul să triumfe? Să nu uităm un lucru foarte important, și anume, faptul că uneori Dumnezeu este limitat de libera alegere a omului, și nu poate interveni așa cum El ar dori. Alteori planurile și gândurile sale sunt atât de înalte și de necuprins de tot ce gândim și așteptăm noi, încât rămânem dezamăgiți neînțelegând modul Său de a lucra cu oamenii, iar de multe ori implicarea Sa în cadrul marii lupte dintre bine și rău ne uimește.

Vestea bună ce răzbate din acest pasaj, este că Iisus Hristos are soluții atunci când totul pare pierdut din punct de vedere omenesc. Îmi place răspunsul pe care Iisus îl oferă celor două surori îndurerate, de fapt Martei care îl întâlnește prima, în cuvintele Sale, eu descifrez biruința Sa asupra morții, și speranță pentru noi, datorită faptului că există înviere și nu totul este pierdut, atunci când așezăm pe cineva drag în mormînt. Iisus i-a zis: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit va trăi. Și oricine trăiește, și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta? ( Ioan 11: 25-26 ) De asemenea în acest pasaj evanghelic, ni se consemnează că Iisus plângea în fața durerii omenești la mormântul lui Lazăr. Fiul lui Dumnezeu în lacrimi, mișcat de suferința umană, cred că El era îndurerat de împietrirea poporului ales asupra cărora își revărsase îndurarea Sa, apoi cred că toată istoria suferinței umane îL mișca. Iisus plângea, din aceste cuvinte se desprinde imaginea unui Dumnezeu îndurerat, vulnerabil, ce avea să fie răstignit pe cruce între doi tâlhari. Îmi dau seama că, cu mintea mea limitată, eu nu am reușit să îl înțeleg pe deplin pe acest Dumnezeu atât de minunat revelat pe paginile Sfintelor Scripturi. De câte ori îl contemplu pe Hristos, rămân uimit de frumusețea Sa spirituală, și îmi dau seama că am nevoie să învăț tot mai mult despre El.

„Dați piatra la o parte,” le-a spus Iisus oamenilor ce erau prezenți la mormântul lui Lazăr. De aici se desprinde pentru noi o lecție foarte importantă, și anume faptul că omul trebuie să conlucreze cu Divinitatea pentru a fi mântuit, și că există o parte a omului în cadrul procesului de mântuire, pe care Dumnezeu nu o va face în locul nostru. Ni se relatează că Iisus se roagă, și apoi îl cheamă pe Lazăr afară din mormânt, trezindu-l din adâncul somn al morții. Oamenii ce asistă la minunea învierii lui Lazăr, rămân uimiți de măreția și puterea lui Iisus. Unii îL slăvesc pe Dumnezeu pentru ceea ce văd, alții însă se hotărăsc să meargă la fariseii și preoții cei mai de seamă, pentru a complota împotriva lui Iisus. Acea minune nu îi sensibilizează ci din contra îi determină și mai mult să lupte împotriva adevărului. Iisus a făcut acea minune pentru a demonstra iudeilor că El este Mesia.

De pe paginile Sfintelor Scripturi, eu am înțeles că moartea este un somn, mă refer la prima moarte. De altfel Iisus atunci când a vorbit despre moartea lui Lazăr, a spus că acesta doarme și El îl va trezi din somnul morții. De asemenea, atunci când l-a chemat pe Lazăr la viață, Iisus nu i-a spus să coboare din cer, sau sufletul acestuia să coboare în trupul neînsuflețit al lui Lazăr. Ci pur și simplu l-a trezit din somnul morții. Pentru a înțelege mai bine starea omului în moarte, este bine să citim cu atenție raportul creațiunii, unde ni se spune că la toate lucrurile create, Dumnezeu a spus și s-au făcut, prin puterea Sa creatoare, chiar și atunci când a creat animalele. Însă atunci când a creat omul, Creatorul l-a modelat pe om cu mâinile Sale din țărână, îndeplinid un act de creație plin de iubire. Iar omul modelat de mâinile Creatorului său era neînsuflețit până ce a primit suflare de viață. Atunci când suflarea de viață a intrat în om, acesta a devenit un suflet viu. La moarte, omului îi este luată suflarea de viață și de aceea scriitorii Bibliei numesc moartea un somn din care omul mai poate fi readus la viață doar de puterea lui Dumnezeu.

Vestea bună este că avem marea speranță a învierii prin Iisus Hristos, ce a biruit moartea pentru noi prin intermediul jertfei Sale de la Calvar, și bineînțeles datorită faptului că El a ieșit din mormânt victorios înălțându-se apoi la ceruri. De aceea inimile noastre nu ar trebui să fie cuprinse de descurajare atunci când înmormântăm o persoană iubită, sau când stăm în fața morții. Să lăsăm în acele momente gândurile noastre să ne poarte spre Iisus, și să medităm la cuvintele Sale prin care El ne-a spus: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit va trăi.”