A început ca o zi normală. Dar încă nu era soarele apus, iar eu strigam la Dumnezeu ca niciodată înainte. Lumea mea se prăbuşea în întregime: copiii aveau probleme la şcoală, furnizorii de utilităţi sunau să colecteze banii, căsnicia mi se destrăma. Deja ajunsesem la limită, iar acum eram la limita limitei. Mi-am luat copiii şi i-am dus la bunica mea acasă, pe care am rugat-o să aibă grijă de ei câteva ore.

  Am crescut în biserică. Am ţinut studii biblice, am fost instructoare la scoala Biblica şi m-am implicat practic în toate aspectele lucrării din biserică. Cu toate acestea, tot m-am trezit într-o stare de completă disperare. În acea zi, după ce mi-am lăsat copiii la bunica, m-am dus acasă. Nici măcar nu am avut voinţa de a aprinde lumina. Cuprinsă de descurajare, am intrat în dormitor şi m-am aşezat cu faţa în jos pe pat. Am plâns până când, efectiv, fizic nu mai puteam plânge. Lacrimile deveniseră acum duşmanul meu şi nici de la ele nu puteam avea parte de vreo consolare.

  Cumva, undeva, în adâncul sufletului meu, am fost în stare să încropesc următorul gând: Doamne, am vorbit despre Tine toată viaţa; am studiat despre Tine şi Te-am prezentat înaintea altora. Doamne, în aceste momente am nevoie să ştiu că eşti aproape. Am nevoie să Te simt. Brusc, partea de pat pe care stăteam s-a prăbuşit. Dar eu am simţit cum sunt ţinută. Eram ţinută de Dumnezeu. N-a fost doar în imaginaţia mea. Nici nu dormeam şi nici nu visam. Dumnezeu mă ţinea în braţele Sale şi m-am simţit în siguranţă şi încrezătoare că puteam să înfrunt orice.

  Acum, la 20 de ani de atunci, cred că Dumnezeu încă mă ţine. Sigur, probleme vor apărea, dar nu le mai îngădui să mă cutremure pe mine sau credinţa mea.

  Ai observat vreodată cum copiii mici, după ce cad, fug imediat la mama lor? Mama îi ia în braţe repede şi îi asigură că totul o să treacă. În timp ce îmi citeşti experienţa, fii sigură că Tatăl tău ceresc te va mângâia, aşa cum o mamă îşi mângâie copilului. Şi tu vei fi ţinută în braţe de Dumnezeu!