Alăturat de principiile  biblice care trebuie cunoscute și aplicate, au apărut și alte principii paralele numite „încredințări”. De regulă pentru mulți încredințarea este mai presus decât învățătura Scripturii. „Dar eu așa am primit, și așa am prins... ”

Fără să mai spună dacă ceea ce au „primit” este de la Domnul -  cum spune Pavel corintenilor - sau este  însușit de la alții...

Dar ce este încredințarea?

Încredințarea derivă din  termenul „credință” și are în esență un crez personal, o convingere personală sau o părere personală. Totul personal...

Pavel scrie: „Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel... ” (Filip. 3/16) Deci este vorba de o opinie personală și nu un principiu biblic.

Dar este bine totdeauna să verific: Încredințarea mea are un suport biblic?

Chiar și Pavel fiind necăsătorit face afirmații din convingere personală și nu de la Dumnezeu, care nu sunt acceptate de alții: „Iată ce cred eu că este bine, fiecare să rămână în starea în care se găsește... ”  
(1Cor. 7/1,26)

 Un călugăr și o măicuță de la mănăstire vor găsi și ei „N” motive împotriva căsătoriei și vor încerca să-i convingă și pe alții - numai că părerile lor nu sunt compatibile cu ale lui Dumnezeu care a spus:

„Nu este bine omul să fie singur” Pot eu să spun altfel?

Așadar, încredințarea este un concept care se formează în funcție de mediul înconjurător, în care te-ai născut, ai crescut și trăiești.

Copiii sunt influențați de mediul în care își trăiesc copilăria, însușindu-și anumite deprindere bune sau rele. Tot așa este și pe plan spiritual.

De exemplu: Te-ai născut și crescut într-o biserică penticostală. Vei fi convins și încredințat că penticostalismul este cel mai bun deoarece ai fost îndoctrinat până în adâncul inimii, încercând să le spui și altora că ai găsit „adevărul absolut”. De obicei, apa când îngheață ia forma vasului în care se găsește... Dar dacă te-ai fi născut într-o biserică baptistă sau adventistă ai mai fi susținut aceste convingeri? Nu cred...

Este foarte dificil, dacă nu cumva imposibil din pricina „fixului” să treci dintr-o parte în alta.

E încredințare zicem noi...

Tinând cont de cultura, obiceiurile, tradiția unui popor este de așteptat ca încredințările să fie foarte diferite. De exemplu, indienii au câte 3-4 neveste. Când se convertesc la creștinism rămân cu toate nevestele. Este inadmisibil - zicem noi. Dar nu și Dumnezeu...

Încredințarea este foarte mult favorizată de gradul de maturitate a individului.

Părinții noștri ne-au povestit că au existat Biserici unde  încredințările erau deosebit de stranii: nu era permis cu ceas la mână, pantaloni evazați, femeile cu pantofi cu toc înalt, nu era permisă slujirea publică a celor cu barbă, era condamnat mersul pe bicicletă, iar instrumentele muzicale erau considerate „pericol public” deoarece stârneau firea pământeasă.

Liderii făceau apel la „veghere” ca lucrurile „lumii” să nu pătrundă în biserică. Diferitele păreri ale membrilor unei biserici poate conduce la dezbinări sau la scindări, creștinii grupându-se după afinități. Sfânta Cină serbată noaptea, spălarea picioarelor, purtarea verighetei, sunt alte surse de divizare și chiar de dezbinare în unele Biserici. Pentru a tempera situația, Pavel scrie:

„Încredințarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine”

Numai că este dificil să aplic această regulă deoarece atunci când văd pe  cineva că procedează altfel decât „cred eu” că este bine sunt gata să-l condamn că păcătuiește, iar omul care nu este decât „carne păcătoasă” nu este stabil în încredințarea lui...

(Un creștin condamna cu patimă televizorul. După ceva vreme, în biserica respectivă s-a hotărât cineva să-L slujească pe Dumnezeu și ca atare a hotărât să vândă televizorul. Cine credeți că l-a cumpărat? Vă las pe dumneavoastră să intuiți... )

Suntem gata să mergem până acolo încât să credem că mântuirea unora depinde de încredințările noastre. Pavel scrie romanilor:

„Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui” - deoarece o încredințare rea te poate conduce la fanatism.

(Toată viața le-a vorbit altora despre „păcatul” de a merge la medic. Când s-a îmbolnăvit copii au dus-o la spital fără voia ei deoarece nu era conștientă. Când și-a revenit și a aflat unde se găsește a făcut stop cardiac și a plecat la cele veșnice.)

Faptul că sunt „încredințat” într-un anume fel este bine - dar nimic să nu pună stăpânire pe mine.

Încredințarea este absolut personală și nu poate fi pusă în aplicare în cadrul bisericii. Dar care sunt domeniile acceptate?

Te-ai hotărât să fii vegetarian și să mănânci doar verdețuri? Este dreptul tău... Împotriva la așa ceva nu este lege.

Vrei să nu mănânci carne? Să nu judeci pe cine mănâncă și invers. Da, dar nu orice fel de carne -  zic unii. Numai că Domnul Isus a zis: „Nu ce intră în om spurcă pe om, ci ce iese din om... ” făcând astfel toate bucatele curate. Dar dacă ești încredințat că nu-i bine să mănânci carne - nu mânca. Dar încredințarea să fie personală... Nu predica asemenea lucruri de la amvon...

Vrei să ții miercurea? E dreptul tău. Vrei sâmbăta? Foarte bine. Sau poate vrei ziua de luni. Nu contează. Iar pentru alții toate zilele sunt la fel.

Încredințări care nu afectează pe nimeni și nici nu le putem impune altora. Totul este personal.

Dar când fac din încredințarea mea lege și pentru alții lucrurile se complică.

Nu era permis accesul într-o biserică decât cu baticul legat sub barbă. Fratele păstor, de la sine putere a constatat că Duhul Sfânt nu se poate coborî din cauza baticului, iar cei care „i-au căzut la împărțeală” trebuia să respecte regula. Numai că Duhul Sfânt nu se coboară ocazional, ci locuieste în inima celor temători de Dumnezeu. (conf. Rom. 8/9)

Iar atunci când părerile mele proprii devin lege pentru alții, s-ar putea să mai adaug ceva la „cuvintele proorociei scrise în cartea aceasta”. Așa că cel mai bine:

Încredințarea care o ai păstreaz-o pentru tine!