„Dă, deci, robului Tău o inimă pricepută” (1 Împărați 3:9)

     Îți mai aduci aminte de „măscăriciul clasei” de pe vremea când erai la școală? Îi făcea pe toți să pufnească în râs în momentele cele mai nepotrivite. Pentru profesori era o pacoste, pentru părinți era o rușine și o încântare adevărată pentru toți copiii care doreau să scape de plictiseala de la școală. Probabil profesorii se întreabă dacă nu cumva Inspectoratul școlar  desemnează cel puțin un clovn în fiecare clasă pentru a se asigură că își merită fiecare bănuț din salariu. Acești mici perturbatori pricepuți sunt de obicei băieți. Adeseori ei se confruntă cu dificultăți de citire sau de altă natură. Pot fi mici de statură, dar nu întotdeauna și sunt în stare de orice pentru un hohot de râs. Părinții și profesorii nu-și dau seama că deseori în spatele acestui comportament gălăgios se găsește suferința inferiorității. Umorul este un răspuns clasic la sentimentul de stimă de sine scăzută. De aceea în rândul multor comedianți de succes există amintirea unei copilării dureroase. Părinții lui Jonathan Winters au divorțat când el avea șapte ani și el obișnuia să plângă când era singur întrucât ceilalți copii îl luau peste picior pentru că nu avea tată. Joan Rivers glumea deseori despre înfățișarea ei neatrăgătoare când era mică. Ea spunea că arăta ca un „câine”, încât tatăl ei a trebuit să-i arunce un os pe culoarul din biserică pentru a o căsători. Acești comedianți celebri și-au făcut antrenamentul în timpul copilăriei, folosind umorul ca apărare. Tot aceasta este și sursa de inspirație a măscăriciului clasei. Făcând o glumă uriașă din orice, el ascunde deseori îndoiala care fierbe în lăuntrul lui cu privire la propria lui persoană. Când înțelegi lucrul acesta, vei reuși să-l ajuți în împlinirea nevoilor și să îi faci față într-un mod mai eficient. „Dă, deci, robului Tău o inimă pricepută” este rugăciunea pe care toți părinții și profesorii ar trebui s-o rostească.