● Omul nu-şi poate iubi semenul până nu-l iubeşte mai întâi pe Dumnezeu. Numai în iubirea noastră pentru Dumnezeu descoperim şi ce este de fapt iubirea adevărată pentru aproapele.

 ● A ne iubi semenul ca pe noi înşine nu înseamnă că noi trebuie mai întâi să ne iubim pe noi înşine. Aceasta ar fi o simplă formă de egoism și narcisism disimulat. Iubirea aproapelui înseamnă a ne identifica noi înşine cu durerile altora, a ne pune în situaţia celui în nevoie și necaz, ca şi cum noi am fi aceia care suferă. Este o reacţie de simpatie, de empatie, de identificare, de sinergie, este privire în oglindă unde vedem nu propria imagine ci imaginea aproapelui, imaginea dumnezeirii din om.

● Paradoxul iubirii creştine este că nu putem iubi dacă nu împărtăşim şi dăruim altora însăşi viaţă noastră. Şi pe cât dăruirea noastră creşte pe atât noi înşine suntem mai plini de iubire.

● Hristos nu numai împacă şi reuneşte pe om cu Dumnezeu, ci şi pe om cu om, pe om cu semenul său, într-un alt fel de relaţie decât cea naturală, o relaţie bazată în primul rând pe iubire, care este un atribut divin. Fără Iisus, relația de iubire dintre oameni este incompletă, nedesăvârșită, fiindcă doar prin umanitatea lui Iisus devenim și noi părtași ai iubirii trinitare, a iubirii perfecte, desăvârșite.

● Iubirea desăvâşită este cea trinitară, adică iubirea care îl are pe Dumnezeu martor şi prezent în vieţile noastre. Iubirea dintre două persoane, adică o relaţie dialectică, fără de Dumnezeu, indiferent cât de profundă şi ideală ar fi este imperfectă întrucât în esența sa poate fi o relaţie egoistă, selectivă, adică iubim pe cei care ne iubesc la rândul lor și ei pe noi, este în fond o formă de  separare de lume şi de Dumnezeu.

● Iubirea acoperă întradevăr o multitudine de păcate. Nu însă şi apostazia, compromisul nostru cu diavolul, care este o blasfemie, un păcat împotriva Sfântului Duh fiindcă este separare de Dumnezeu, adică de Iubire.

● Iubirea creştină este prin ea însăşi un act de creativitate, sau mai bine zis este o nouă naștere prin care ne transformăm şi devenim alți oameni. Nașterea din nou este un act de iubire pentru semeni și pentru Dumnezeu, fiindcă un om născut din nou nu se mai slujește și nici nu se mai îngrijește doar de el însuși.

● Iubirea este acea picătură de lumină a harului rămas în noi încă de la creaţia lumii. Această lumină a fost reaprinsă apoi în om de Hristos spre a arde acolo până la sfârşitul lumii, când se va revărsa toată în oceanul luminii cereşti.

● Iubirea creştină este cea mai înaltă formă de moralitate fiindcă răscumpără prin jertfa cristică o multitudine de păcate.

● Iubirea lui Dumnezeu ne dă şi nouă valoare, ne face mai importanţi şi mai speciali decât suntem. Iubirea divină îl ridică pe om deasupra condiţiei sale.

● Iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste buni şi peste răi precum lumina. Numai că ne trebuiesc ochi spirituali şi inima curată să ne putem împărtăşi cu lumina dragostei dumnezeiești. Fără iubirea divină nu putem vedea lumina oricât de vizibilă şi orbitoare ar fi aceasta.

● Omul are nevoie să iubească şi să fie iubit. Este o consecinţă a dumnezeirii din noi care nu se poate exprima altfel decât în iubire.

● Iubirea în afara adevărului este iluzorie. Iubirea este verb nu un substantiv, nu adverb, nu adjectiv, este manifestarea, este lucrarea adevărului în lume, este revărsare a miresmei harului divin peste cei care-l caută şi cer harul prin rugăciune, precum şi peste cei care deschid ferestrele ferecate să intre miros de bună mireasmă duhovnicească în cămara inimii lor.

● Iubirea fără adevăr este o iluzie. Adevărul fără iubire este o minciună. Iubirea în sensul creştin nu poate fi decât cea adevărată, fiindcă mărturie stă Sfântul Duh, care vede şi cunoaşte adâncurile inimii şi ale minţii omeneşti.

● Cine iubeşte pe Dumnezeu cu tot sufletul său, cu toată puterea, cu toată inima sa se transformă el însuşi, prin har, într-un dumnezeu, un dumnezeu nu născut ci făcut prin energie divină întru asemănarea lui Dumnezeu cel viu care singur este Esenţa increată.